Pentru cei care nu au propriul caiac sau canoe noi punem la dispoziție 10 locuri cu tot echipamentul necesar în ambarcațiunile noastre, caiace de dublu, single sau canoe. Tu trebuie să iți aduci propriul echipament de campare şi buna dispoziție. Va fi o tură de dificultate MEDIU-AVANSAT, deci nerecomandată celor care nu au mers cu caiacul niciodată. Este obligatoriu să știi să înoți bine. Locurile sunt limitate.

Taxa de participare este 100 de Lei și include o cină, un mic dejun și un prânz, toate pe săturate GARANTAT. De asemenea include şi transportul cu tot cu barcazuri înapoi la Oltenița Marți 1 Mai după terminarea turei. Cei care nu au o ambarcațiune și doresc să vină într-unul din caiacele sau canoele noastre vor trebui să plătească o taxă de închiriere de 50 de Lei / persoană.

Veți avea nevoie printre altele de:

• apă pentru cele două zile;
• hrană pentru prima zi de padelat cu excepţia cinei care e asigurată;
• echipament de campare: cort, saltea izopren, sac de dormit, lanternă/frontală, etc;
• pelerină/jachetă de ploaie;
• cămăşi cu mânecă lungă şi pantaloni lungi, în culori deschise pentru protecţie împotriva soarelui pe timpul zilei;
• pălărie cu boruri cât mai largi plus ochelari de soare;
• cremă de protecţie solară cu un factor cât mai ridicat;
• soluţie sau spray împotriva ţânţarilor pentru seara;
• haine groase pentru seara (este posibil sa scadă temperatura în jurul valorii de 8-10 grade);
• saci impermeabili pentru lucrurile personale. Este bine să aveţi haine uscate oricând la îndemână;
• saci pentru gunoi pentru locurile unde vom lua pauze şi pentru locul de campare.

Pentru înscrieri vă rugăm să ne scrieţi un email la costin.iatan@gmail.com iar pentru mai multe detalii ne puteţi suna la 0723 727007.

Din păcate pentru cei care nu s-au înscris încă, vă anunţăm că toate locurile pentru tura de 1 Mai s-au ocupat. Vă aşteptăm la turele viitoare.

Costin IATAN
TID România

Impresii despre turele noastre de anul trecut puteţi citi aici:
Jurnalul unui incepator – Follow-up tura 28-29 Mai 2011
The pleasure goes on: kayaking from Oltenița to Călărași
Mai e nevoie de cuvinte? – Follow-up tura 28-29 Mai 2011

Fotografii din turele noastre de anul trecut:
Tura 28, 29 Mai 2011 de la Oltenita la Calarasi (by Jean.ro)

Tura 28, 29 Mai 2011 de la Oltenita la Calarasi (by Radu)

Tura 28, 29 Mai 2011 de la Oltenita la Calarasi (by Olivian)

Tura 28, 29 Mai 2011 de la Oltenita la Calarasi (by Costin)

Tura 28, 29 Mai 2011 de la Oltenita la Calarasi (by Anna)

Tura 1 Mai 2011 de la Giurgiu la Oltenita (by Costin)

Tura 1 Mai 2011 de la Giurgiu la Oltenita (by Viorel)

Tura 1 Mai 2011 de la Giurgiu la Oltenita (by Olivian)

Tura 1 Mai 2011 de la Giurgiu la Oltenita (by Jean.ro)

Drina este un râu rapid (6-10 km/h) şi rece. Sava este în schimb lent (3-4 km/h) şi foarte lat. Regata porneşte de la Vişegrad pe Drina în data de 28 Aprilie 2012 ora 11:55.

Programul complet

Mai multe informaţii despre tură puteţi găsi pe pagina oficială a clubului sârb. Vă recomandăm Google Chrome cu traducere a textului în limba engleză sau română. Dacă sunteţi interesaţi scrieţi-ne un mail pentru a vă pune în contact cu organizatorul sârb.

Asociaţia TID România

Mirela Holy, Ministrul Croat de Protecție a Mediului, este în măsură să oprească aceste planuri distructive. Ajutați-ne să salvăm Dunărea semnând petiția către ministru acum! Vă mulțumim!

Vă rugăm citiți și semnați petiția aici

Apus de soare pe Dunare la Oltenita in 8 Februarie 2012.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 21,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 8 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Aşa cum i-a fost povestită lui Duncan Thompson și publicată în revista POST Australasia

Aţi putea crede că a fost nevoie de Jocurile Olimpice de la Melbourne pentru a aduce caiacul în Australia. Vă înşelaţi, dar este de înţeles. Domnul Oskar Speck, cetăţean german din Hamburg, a introdus caiacul în Australia în 1939.

El a padelat singur timp de şapte ani, de la Ulm din Germania, în jos pe Dunăre şi până în Australia, înfruntând furia mărilor şi a oceanelor, alunecând din insulă în insulă, într-o ambarcaţiune care nu a fost gândită şi construită pentru mare.

Că nu aţi auzit nimic despre domnul Speck până acum nu este vina dumneavoastră şi nici a sa, ci faptul că a ales o perioadă nepotrivită din istoria omenirii pentru o aşa călătorie: 30.000 mile (48.280 km) într-un caiac fragil format dintr-un cadru interior din lemn peste care este întinsă o prelată. Atunci când călătoreşti cu caiacul pe mare sau ocean trebuie să urmăreşti linia ţărmului. Deşi este cel mai lung traseu, întotdeauna este singurul către destinaţie.

In Germania era pace şi sărăcie când Speck a plecat din Ulm în 1932.

Şapte ani mai târziu, în Septembrie 1939, el a ajuns cu caiacul său pe plaja insulei Saibai, cea mai nordică insulă australiană, aflată la 60 – 70 de mile nord de Thursday Island. În vârful caiacului său flutura o svastică, pe care o purtase tot timpul cu el tocmai din Germania.

Trei poliţişti australieni l-au întâmpinat pe mal. Dacă aceasta ar fi fost invazia germană, aceştia ar fi făcut faţă cu succes.
“Felicitări stimate domn!” au spus ei întinzându-i mâna politicos. “V-aţi descurcat de minune tocmai din Germania până aici în CHESTIA ASTA. Din păcate însă avem o veste nu foarte bună pentru dumneavoastră. Faceţi parte din forţele inamice. Va trebui să vă reţinem.” Şi asta au şi făcut.

Speck a fost închis la Tatura în Statul Victoria. Poliţia i-a sechestrat camera de filmat Leica şi filmele, pe care ulterior şi le-a recuperat.

De aceea nu aţi auzit nimic de Oskar Speck până acum.

Publicaţia australiană POST a avut onoarea de a relata pentru prima dată despre aventura lui Speck pe 6 Decembrie 1956.

AŞA A ÎNCEPUT…

Iniţial nu am intenţionat să scriu despre călătoria mea. Am vrut doar să le spun australienilor despre “Faltboots” (caiace demontabile), care sunt versiunea modernă a caiacului străvechi al eschimoşilor. Dar oare aveau ei să-mi recunoască dreptul de a vorbi despre asta?

In Germania eram un caiacist renumit înainte de 1932. Odată cu progresul voiajului meu şi a rapoartelor trimise acasă din Cipru, Grecia sau India am devenit cel mai experimentat caiacist de mare din lume.

Padela folosită de mine a devenit mult mai târziu un trofeu pentru câştigătorul “Maratonului Canoe Race”, Carl Toovey, care a padelat 100 mile pe Hawkesbury River în 18 ore şi 32 de minute.

Am fost ales membru de onoare al NSW Canoe Club iar caiacul cu care am sosit în Australia a fost prezentat membrilor River Canoe Club.

Dar restul australienilor nu auziseră de mine, poate decât cu excepţia apariţiilor periodice din publicaţiile locale cu scurte relatări despre partea de început a călătoriei mele.

Numai o relatare detaliată a voiajului meu m-ar fi putut face cunoscut. Sper să vă pot convinge că sunt un caiacist experimentat. Dacă nu aş fi fost aş fi pierit în numeroase ocazii în călătoria mea. Dar trebuie să recunosc că sunt şi norocos.

Numai datorită norocului am supravieţuit şi am căpătat experienţa necesară care m-a ajutat să trec peste părţile ostile ale mărilor din ultima parte a voiajului meu.

Caiacele tradiţionale cu forme primitive au fost folosite de eschimoşi multe secole. Caiacele moderne cu forme mai hidrodinamice fabricate din lemn sunt folosite de mulţi ani în sport şi agrement. Din păcate însă, nu sunt la dispoziţia locuitorilor din oraşe. Ei nu le pot transporta în apartamentele lor. În Europa să închiriezi un depozit pentru bărci este prea costisitor pentru oamenii de rând.

Era nevoie de o nouă ambarcaţiune destul de solidă pentru ape repezi, uşoară, dar mai ales care să se strângă într-un pachet destul de mic pentru a putea fi transportat cu trenul sau autobuzul până la locul unde va fi folosit în week-end.

Inventatorul caiacului demontabil a îndeplinit toate cerinţele de mai sus. Este format dintr-un cadru de lemn foarte uşor, demontabil, peste care prelata, tratată cu cauciuc laminat în partea inferioară, se mulează perfect ca o mănuşă.

Sursa foto: www.faltbootbasteln.de

Totul este aşa de ingenios gândit încât odată asamblat devine rigid precum prototipul fabricat integral din lemn. Demontat şi împachetat poate fi depozitat în orice colţ al casei. Sunt de două feluri, pentru o persoană şi tandem, cântărind primul 18 kg şi al doilea 29kg.

Companiile feroviare de transport practică preţuri speciale pentru caiacele demontabile pentru a sprijini dezvoltarea acestei activităţi de agrement printre oamenii de rând. Pe timpul verii caiacele demontabile mişună cu zecile de mii pe râurile şi lacurile din Europa.

Dimensiuni? Caiacul meu de dublu, căruia i-am scos al doilea scaun, cântăreşte 29kg, are o lungime de 5.48m şi o lăţime de 0.83m. Poate transporta o încărcătura de până la 300kg. Cu un vânt prielnic şi o mare liniştită poate atinge, navigând cu vela, o viteză de 6.5 noduri. Încărcat la maximum şi propulsat cu padela de o singură persoană poate atinge 3 noduri.

Desigur, curenţii marini pot afecta aceste viteze. Vela lui măsoară 4.78 metri pătraţi dar navigatul cu vele pe un vânt puternic poate deveni foarte riscant. Cârma se manevrează cu picioarele prin intermediul unor cabluri ce leagă pedalele de aceasta.

Pentru voiajul meu am avut cu mine o padelă de rezervă, o busolă, hărţi maritime şi hărţi terestre. Am avut două containere etanşe de alamă pentru filme, cameră şi îmbrăcăminte. Apa proaspătă de băut era transportată în două recipiente situate în părţile laterale ale caiacului având împreună un volum de 23 l.

Apă proaspătă am spus? În multe din zonele tropicale apa “proaspătă” era verde. Astfel, de multe ori eram nevoit să car în caiac nuci de cocos sau lapte condensat.

Am prezentat mai sus specificaţiile unui caiac demontabil. Dar caiacul meu s-a dovedit a avea calităţi nebănuite nici măcar de producător. Mi-a câştigat prietenii în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.

Este un bilet la clasa I pentru orice loc din lume. Cu câteva restricţii într-adevăr, mai mult decât puţin periculos, dar mi-a adus privilegii pe care un pasager de lux într-un transoceanic nu le poate nici măcar visa.

Îmi voi aduce întotdeauna aminte de întâlnirea cu Guvernatorul Baluchistanului Britanic (actualul Pakistan), Sir Norman Carter. Doi maharajahi locali organizaseră pentru acesta o vânătoare extravagantă amenajând în apropierea plajei o tabără somptuoasă.

Şansa a făcut ca eu să acostez pe acea plajă cu doar ceva timp înainte de venirea sa. În acel loc, în toată măreţia şi coloristica lor, erau cei doi maharajahi ai provinciilor Kalat şi Las Bella, aşteptându-l pe guvernator. Odată ce şi-a făcut apariţia, numele acestora i-au fost anunţate. Guvernatorul s-a înclinat destul de rigid către dreapta, înspre Înălţimea Sa Maharajahul din Kalat, apoi la fel de rigid către stânga, înspre Înălţimea Sa Maharajahul din Las Bella.

Apoi, văzându-mă pe mine, îmbrăcat în haine obişnuite, Sir Norman se grăbi să îmi întindă călduros mâna. “Lăsaţi-mă să va felicit, Domnule Speck.” spuse el. “O splendidă performanţă!”

A insistat să mergem la cortul său unde mi-a servit personal ceva de băut după care a ascultat cu plăcere istorisirile mele. Doi maharajahi invidioşi aşteptau afară să înceapă vânătoarea.

Astfel de recepţii nu sunt garantate de fabrica de caiace demontabile Pionier, producătorii caiacului meu.

Dar să începem povestea călătoriei mele…

In Hamburg eram proprietarul unei fabrici de aparatură electrică cu 21 de angajaţi. Apoi a venit criza. În 1932 fabrica mea nu a mai avut de lucru şi a trebuit să lichidez.

Nu mai exista speranţă pentru mine în Germania dar auzisem că ar fi de lucru în Cipru la minele de cupru. Pe atunci nici nu visam să ajung în Australia. Aveam puţini bani dar îndeajuns cât să îmi echipez caiacul.

Astfel, într-o dimineaţă mi-am luat caiacul demontabil, proviziile şi echipamentul şi am plecat către Ulm cu trenul. Acolo, pe malul Dunării, am montat cadrul şi am tras husa peste el. Am încărcat, şi fără a îmi lua la revedere de la cineva, am început să padelez către Marea Mediterană.

DUPĂ TOATE STANDARDELE ERAM NEBUN

Caiacele demontabile nu au fost construite pentru mare. Dacă ar trebui să le comparăm cu un vehicul de uscat, atunci bicicleta ar fi cel mai potrivit. Pe bicicletă trebuie să pedalezi constant altfel cazi. Poţi naviga cu vela într-un caiac demontabil pe mare dar trebuie să fii constant în mişcare pentru a menţine vârful acestuia în poziţia optimă pentru a trece prin fiecare val în parte.

Dacă iei un singur val greşit, caiacul se va răsturna şi vei cădea în apă. Prima răsturnare în oceanul întins va fi şi ultima.

Când vântul se înteţeşte trebuie să strângi vela şi să începi a padela. Uneori a trebuit să padelez până la 16 ore fără niciun moment de pauză. Viaţa devine un padelat continuu, monoton şi fără sfârşit, cu dureri în braţe şi umeri iar corpul tău doreşte cu îndârjire un singur lucru: să doarmă.

Dar nu te poţi opri nici măcar pentru un moment. Trebuie să foloseşti în continuu cârma pentru a întâlni fiecare val exact în unghiul potrivit.

In ambarcaţiunile mari marinarii se roagă atunci când sunt în dificultate. Pe vreme rea într-un caiac, te poţi ruga de asemenea, însă cu ambele mâini strâns încleştate pe padelă iar picioarele înfipte bine în pedalele cârmei. Rugăciunile sunt scurte şi seamănă mai mult cu un strigăt de supravieţuire, numai Dumnezeu ştie de cate ori repetat.

Rugându-te să supravieţuieşti şi dezvoltând o furie emoţională împotriva stihiilor. Aşa se luptă împotriva furtunii. Am avut noroc de o vreme bună în prima parte a călătoriei mele şi numai acel noroc mi-a oferit posibilitatea de a supravieţui şi a câştiga experienţa necesară pentru restul călătoriei.

În tot voiajul meu m-am răsturnat de 10 ori, dar întotdeauna s-a întâmplat în timp ce încercam să trec de valurile din apropierea ţărmului la acostare şi niciodată în larg.

Un caiacist ştie că nu are motive să se teamă de valuri dacă le atacă în unghi drept. Însă valul următor nu trebuie luat în acelaşi unghi. Dacă faci asta, cârma va ieşi din apă pierzând în totalitate controlul caiacului,  după care eşti întors pe lateral şi până la urmă răsturnat.  JOCUL S-A TERMINAT!

Călătoria mea a durat 7 ani. Am padelat şi navigat de-a lungul graniţei dintre Germania şi Austria, am trecut de Viena, apoi prin Ungaria. Am ajuns mai târziu la faimoasele Porţi de Fier de pe Dunăre. Toate cărţile despre caiac şi canoe sunt pline de istorisiri, vorbind cu mare grijă şi respect despre ele. Aici Dunărea trece printre înfricoşătoare maluri abrupte şi sunt vârtejuri imense care pot să tragă la fund orice caiacist neglijent. Am trecut cu mare grijă. Am ocolit vârtejurile mari iar caiacul meu a alunecat uşor peste cele mici. Cu mult noroc, am trecut.

La graniţa dintre Bulgaria şi Iugoslavia m-am gândit ca Dunărea este prea blândă pentru mine. Am dorit să cuceresc un nou râu şi nu la foarte mare distantă se afla Vardar, care nu mai fusese parcurs cu caiacul până atunci. Malurile înalte ale lui Vardar s-au dovedit a fi sălbatice. Râul străbate munţi înalţi cu o succesiune de curenţi rapizi înfricoşători aşteptând parcă să arunce orice caiacist în sus şi în jos prin strâmtori.

Am ajuns la Veles, în Macedonia, cu jumătate dintre coastele caiacului frânte. Era imposibil să merg mai departe. Am trimis prelata caiacului înapoi în Germania pentru a fi reparată şi au făcut o treabă aşa de bună încât atunci când mi-au trimis-o înapoi, vameşii macedoneni au susţinut că este vorba despre una nouă şi au vrut să o taxeze ca atare. Apoi Vardarul a îngheţat bocnă. Am fost reţinut în Veles cinci luni.

In primăvară am reuşit să pornesc mai departe. Am trecut de graniţa dintre Macedonia şi Grecia şi m-am oprit pe malul opus celui pe unde trecea calea ferata transcontinentala. Pe partea cu calea ferata malul era  foarte abrupt.

In timp ce îmi ridicam cortul a trecut un tren. Ce nu am ştiut este că echipajul trenului m-a raportat în următoarea staţie ca fiind un tip suspect. La miezul nopţii am fost trezit de nişte strigăte puternice şi când am deschis uşa cortului m-am trezit cu două carabine îndreptate spre mine de doi grăniceri însoţiţi de caii lor. Nu am reuşit să ne înţelegem în nicio limbă comună aşa că le-am dat paşaportul meu. După ce au bolborosit o vreme în legătură cu acesta, unul dintre ei mi-a făcut semn să mă sui pe unul din cai şi să îl însoţesc, lăsându-l lângă caiac pe cel de-al doilea. După aproape două ore de mers peste dealuri sălbatice am ajuns la o fortăreaţă unde am fost prezentat comandantului. Un ofiţer tânăr şi prezentabil. El a văzut viza de Grecia şi şi-a cerut scuze profunde imediat, după care a insistat să intru să beau cafea şi vin împreună cu el.

La Salonic am ajuns în sfârşit la mare. Cu doar câteva incidente minore, călătoria mea pe coasta Greciei a fost visul oricărui caiacist. De-abia ajuns pe plaja din Andros, când două fete îmbrăcate în rochii albe de Duminică au venit la mine aducând o bucată de pâine şi trei ouă roşii. Era ziua de Paşti. Andros era o insulă bogată iar eu eram invitat la o seară festivă la clubul posesorilor de ambarcaţiuni unde dansam cu fete frumoase, care vorbeau o engleză mai curată decât a mea. Acesta este contrastul pe care îl poate oferi caiacul proprietarului său. Acum poţi fi în largul mării luptând cu stihiile, îmbrăcat ca un vagabond, împroşcat de mii de stropi de apă, cu adevărat în pericol si peste o oră, aranjat şi îmbrăcat în haine curate şi uscate din recipientul etanş, stai la masă într-un club somptuos. Fete peste tot împrejur, muzică şi toate vinurile pământului erau la dispoziţia mea, din care puteam alege în voie.

In Kastelorizo fetele plătesc bărbatului o zestre în funcţie de statutul familiei din care provine. Este substanţială de cele mai multe ori. Fratele trebuie să contribuie la zestrea surorii sale. Un băiat cu multe surori nu-şi va ridica capul din ţărână pentru mulţi ani. Dar el trebuie să sprijine statutul familiei sale.

Obiceiul este ca în noaptea logodnei, care nu este departe de cea a căsătoriei, cuplul să doarmă împreună. Tânărul însă nu are voie să o atingă pe viitoarea mireasă, arătând astfel că mariajul lor este o uniune a spiritului, nu a trupului. Pipăitul şi giugiulitul sunt termeni absolut necunoscuţi în Kastelorizo unde o fată care nu mai e virgină e mai bine moartă.

Atunci am decis că nu îmi doresc de fapt slujba din Cipru, motivul pentru care plecasem în voiajul meu. Voiam să fac o călătorie cu caiacul care să intre în istoria omenirii. Atunci a fost când mi-am spus pentru prima dată “De ce nu Australia?”. Însă în acel moment încă nu eram aşa sigur că îmi doresc să fac gândul acesta public.

Am navigat în jurul Ciprului pe coasta de vest intre Limassol şi Larnaka. Pentru că oricum caiacul meu avea să fie transportat pe uscat atunci am decis că nu era o foarte bună alegere Canalul Suez, fiind o cale “bătută”. De ce să nu trec pe coasta siriană, iar apoi cu autobuzul până la Tell Meskene şi să merg de acolo mai departe, pe partea inferioară a Eufratului. Asta chiar că ar fi interesant.

Sursă foto: www.bvw-photos.com 

Nu exista un drum către Tell Meskene. Acel amărât de autobuz îşi făcea pur şi simplu drum prin deşert dar până la urmă m-a dus la destinaţia mea.

De o parte şi de cealaltă a râului Eufrat este plin de plantaţii de curmale. Am văzut mulţi bărbaţi arabi dar nu femei, cu excepţia celor foarte bătrâne. Prin sate eram invitat în casele lor. Acolo stăteam pe podeaua din pământ intre mulţi arabi. O tavă mare de cupru era pusă în faţa noastră. Pe ea erau o turtă de ţară, sos şi carne de capră sau oaie, fără tacâmuri. Mâncam întotdeauna numai cu o singură mână, altfel îmi jigneam gazdele. În ţinuturi ciudate mă închin în faţa obiceiurilor locale.

Mi-am făcut o regulă: niciodată să nu refuz ospitalitatea localnicilor. Mai bine o masă infectă şi paraziţii gazdelor decât un glonţ în întuneric. Aşa îşi exprimă arabii resentimentul atunci când le este dispreţuită ospitalitatea.

Într-o noapte pluteam în jos pe Eufrat lăsându-mă dus de curent. Mai întâi pe o parte luminată de lună iar apoi în cealaltă parte în umbra întunericului. Era nevoie să padelez numai ocazional. Trebuie să fi aţipit, când deodată s-au auzit două împuşcături venind dinspre malul luminat de lună.

M-am trezit într-o clipă şi am început să padelez repede. În graba mea, începusem să padelez greşit, împotriva curentului, dar nu mai conta. Am reuşit să ajung repede în zona întunecată. După aceea au urmat alte împuşcături iar apoi s-a aşternut liniştea. A trebuit să trec din nou prin dreptul celor care trăseseră cu arma. M-am furişat prin zona întunecată folosindu-mă de curent şi padelând numai din când în când. I-am auzit vorbind dar nu au mai tras. Niciodată nu am aflat cine sunt şi de ce au tras în mine.

Călătoria mea în partea inferioară a Eufratului, de la Felludgah la Basra, nu şi-a arătat partea periculoasă. Deşi două săptămâni mai târziu doi germani, May şi Fischer, auzind de călătoria mea au decis să mă urmeze. Erau mult mai bine echipaţi decât mine dar pe drum au făcut o greşeală. Au refuzat ospitalitatea araba. Nu le-a plăcut puricii şi păduchii. Amândoi au fost împuşcaţi mai târziu pe malul râului şi tot ce aveau le-a fost furat.

Aş putea scrie o carte întreagă despre partea relativ scurtă de-a lungul coastei persane până în Baluchistanul Britanic. Într-o zi chiar am s-o fac. Am jurat atunci că nu voi mai vizita Persia vreodată. Nici măcar nu am să mai zbor vreodată pe de-asupra acestei ţări pierdută în cea mai josnică corupţie.

Ajungând în sfârşit la prima aşezare de pe coasta persană, un sat mic format din colibe de pământ, dar fără niciun magazin sau bazar, a trebuit să mă prezint, înfometat cum eram, în faţa autorităţilor reprezentate de doi poliţişti desculţi. Erau destul de prietenoşi şi vizibil foarte săraci. După ce mi-au inspectat paşaportul, pe care l-au ţinut tot timpul cu josul în sus, au tăiat o găină care, servită împreună cu orez, a format prima mea porţie de mâncare gătită după săptămâni întregi. Cat de amărâţi erau aceşti oameni am putut într-adevăr vedea atunci când oasele aruncate de mine au fost înşfăcate de bărbierul local şi ronţăite apoi în întregime.

Pe durata următoarelor 500 mile (804 km) de-a lungul coastei persane, până la Bandar Abbas, am văzut mare parte din viaţa trăită de oamenii golfului. De la vârsta de 12 ani fetele poartă pe faţă o mască din material negru. O singură dată am văzut o femeie persană fără mască şi ea era soţia temporară a unuia dintre oficialii vămii persane.

Acest ofiţer vamal „occidentalizat” avea deja o soţie în Teheran. Pe timpul contractului său în Golf el s-a căsătorit cu această tânără localnică. Fata era în vârstă de 15 ani, foarte drăguţă, dar nu se prea potrivea cu vicleanul ei soţ. Pentru a o putea avea a trebuit să plătească tatălui ei 160 de tomani (aproximativ 30 de lire sterline) din care jumătate numerar înainte. Cealaltă jumătate trebuia plătită atunci când ofiţerul se întorcea la Teheran. Dacă ea refuza să meargă cu el, nu numai că cealaltă jumătate nu se mai plătea dar şi suma plătită anterior era returnată. Era o monedă cu două feţe. Ea nu putea merge la Teheran. În Persia, în afară de soţ, numai rudele soţiei au voie să o întâlnească. Atunci când s-ar fi întors la Teheran nimeni altcineva, în afară de el, nu o putea vedea. Dacă ea ar fi fost în viaţă sau nu, numai el ar fi ştiut.

Odată am trecut pe lângă trei ambarcaţiuni arabe cu vele, ancorate în gura unui râu. Mi-au făcut semn să mă opresc. Voiau să urc la bord să beau împreună cu ei, dar având o briză favorabilă, nu m-am oprit. O împuşcătură a răsunat şi un glonte a lovit apa la câţiva centimetri de caiac. Uitându-mă înapoi am văzut arabii lansând o barcă cu vâsle în urmărirea mea. Cu vântul acela nu aş fi avut nicio problemă să mă depărtez de ei. În perioada aceea vama era condusa de personal belgian subcontractat de guvernul persan. Se pare că vasele cu vele descărcau o încărcătură de zahăr de contrabandă.

CAIACUL A DISPĂRUT

De la Bandar Abbas am forţat către Gwatar, la graniţa Baluchistană. Niciodată nu şi-a dorit mai mult un caiacist să scuture apa aceea persană infectă de pe caiacul său.

Aici, pe o plajă înconjurată de creste înalte, am acostat la lăsarea întunericului şi mi-am tras caiacul sus pe mal. Aveam mare nevoie de hrană şi în timp ce mă apropiam de mal, zărisem două bărci arabe ancorate la ceva depărtare de locul respectiv. Am mers până la ele să descopăr că sunt abandonate. Nu erau decât nişte epave. Am plecat înapoi către caiacul meu care DISPĂRUSE! Am intrat în panică de îndată. Mă aflam pe o plajă sălbatică pierdut printre apartenenţi ai unei rase de oameni fără de lege, criminali, hoţi şi traficanţi.

Caiacul meu dispăruse şi odată cu el şi banii mei, paşaportul şi tot ce aveam pe lume, cu excepţia cămăşii şi pantalonilor de pe mine.

In asfinţit am zărit sus pe ţărmul stâncos câteva cabane amărâte. Am urcat până la ele şi am găsit acolo câţiva pescari şi doi poliţişti persani înarmaţi cu carabine. Nu au fost prea prietenoşi când le-am spus despre dispariţia caiacului meu dar am insistat să trimită o barcă în căutarea acestuia. Am spus că eram invitat al şahului din Teheran unde trebuia să ajung şi asta i-a convins să solicite pescarilor una din bărci cu care am fost transportat la satul din apropierea graniţei.

Acolo am întâlnit căpitanul poliţiei care era inteligent dar bineînţeles, corupt. Când i-am spus că în barcă erau banii mei şi că sunt dispus să dau jumătate din sumă celui care o găseşte mi-a spus sigur pe el: “O sa-ti recapeţi barca.”

Au fost multe discuţii în acea noapte în baraca poliţiei iar în dimineaţa următoare căpitanul, asistentul său şi eu ne-am suit într-o barcă şi am ieşit în larg. În scurt timp am ajuns în apropierea unei bărci arabe cu pânze iar legat de aceasta era caiacul meu. Niciun lucru în interior nu era atins. Proprietarii bărcii au explicat cum au găsit caiacul meu în larg plutind în derivă şi l-au luat la bord, când de fapt îl furaseră văzându-mă acostând pe întuneric. În portofelul meu se aflau aproximativ 80 de lire sterline în diferite valute. I-am dat jumătate căpitanului, dar asta nu însemna nimic pe lângă cât de fericit eram să îmi recapăt caiacul.

SCHIMBARE DE COMPORTAMENT LA BĂŞTINAŞI

Începând de acum, în fiecare noapte, când campam nu mai eram singur. Mulţimi de localnici se strângeau în jurul caiacului meu. Versiuni mult distorsionate ale voiajului meu în caiac călătoreau din gură în gură pe coasta Indiei mult mai rapid decât o puteam face eu. Am ajuns la Colombo pe 13 Mai 1935 exact la trei ani după ce plecasem de acasă. De la Rangoon, în ciuda apropierii sezonului ploios, am hotărât să înaintez către Mergui. Înainte să ajung la Mergui, musonul era deja în plină desfăşurare. Neaşteptate rafale de ploi torenţiale uneori împingeau caiacul meu la mile depărtare de traseul dorit. Erau momente când aflat în larg, vântul se întorcea împotriva mea.

In dimineaţa următoare mă aflam padelând fără contenire aproape exact în acelaşi loc unde eram la lăsarea întunericului. Când în sfârşit am ajuns la ţărm mă simţeam de parcă aş fi fost beat. Palmele nu le puteam desface decât cu o durere sfâşietoare după ce fuseseră încleştate pe padele zeci de ore. Nu simţeam foame ci numai o epuizare profundă. Nu îmi doream decât să mă întind  jos şi să închid ochii. A fost o decizie înţeleaptă atunci să uit de orice program pentru a mă reface pentru câteva zile, deşi nu ştiam ce urma în perioada imediat următoare.

Un caiac nou mă aştepta la Singapore. Mi-am transferat bagajul şi am plecat către Sumatra. Începând cu Batavia am urmat coasta insulei Java către Sourabaya. Când am ajuns la nord de Bali am avut o noua criză de malarie şi înainte de a mă reface măcar pe jumătate am decis prosteşte să plec către Lombok. Am întâlnit însă un curent puternic frontal pe acea parte a traseului meu şi înainte de ajunge la ţărm simptomele de malarie s-au înrăutăţit din nou făcându-mă să mă simt groaznic, victimă tremurândă în ghearele ei. Câţiva localnici au venit la mine şi m-au ajutat să merg până în sat unde Kepala Kong (conducătorul satului) m-a primit.

Mai târziu, dincolo de Kissar, a intervenit o schimbare nefericită în comportamentul general al băştinaşilor faţă de mine. Cei mai mulţi erau aroganţi, încercau să mă înşele, alţii au aruncat chiar cu pietre în mine. Nicăieri nu mă simţeam în largul meu pentru a petrece mai mult timp într-un loc. Am traversat către Lakor şi am acostat pe o mică insulă cu o plajă de nisip protejată de o barieră de corali. După experienţele recente nu am fost tentat să merg în satul din apropiere. O ora mai târziu câţiva băştinaşi s-au apropiat. Am încercat să obţin informaţii de la ei despre curenţii dominanţi dintre locul respectiv şi Sumatra. Spuneau că cel mai favorabil moment pentru a pleca era ora 5 dimineaţa.

Câţiva dintre ei erau foarte nerăbdători în a obţine câteva din recipientele mele goale de apă, dar  fiindu-mi esenţiale în voiajul meu, a trebuit să refuz. Câteva ore mai târziu eram trezit de o voce şoptind “Tuan, Tuan!”. Am deschis puţin prelata şi m-am uitat afară unde se strânseseră în jur de 20 de băştinaşi. Lumina lunii era aşa de puternică încât am recunoscut de îndată câţiva vizitatori de mai devreme. I-am întrebat ce vor dar nu am obţinut un răspuns. Le-am cerut să mă lase să dorm pentru că sunt foarte obosit. Am închis prelata la loc dându-le de înţeles că interviul s-a terminat. Câteva minute mai târziu unul din băştinaşi, îngenunchind lângă caiacul meu a început să îmi vorbească cu o voce blândă, dar în acelaşi timp încercând să deschidă prelata. Eram furios. M-am ridicat în picioare.

Atunci am observat ca toţi cei de faţă aveau suliţe, săbii sau macete. Cu un ton ferm le-am ordonat să mă lase în pace. “Pistol ada” (“Am pistol”), am spus şi am lăsat lumina lunii să se reflecte pe ţeava lui. Nu era încărcat. Nici nu doream să fie şi îl foloseam numai pentru a speria indigenii care nu mă lăsau în pace. La vederea pistolului, băştinaşii din jurul caiacului s-au retras dar numai câţiva paşi. Cel din apropierea caiacului nu s-a ridicat dar a început să îmi vorbească blând cu o voce calmă. Când am lăsat pistolul jos şi-a încleştat mâinile în gâtul meu şi a scos un urlet îngrozitor. Ceilalţi băştinaşi s-au îngrămădit în jurul meu şi cinci sau şase dintre ei m-au aţintit jos, jumătate în caiac jumătate afară.

Toţi s-au agăţat de mine ca lipitorile. Mâini puternice s-au încleştat în părul meu. Cu puterea disperării mi-am smuls una dintre mâini liberă şi m-am forţat să îmi eliberez grumazul. Îmbrăcămintea mea – purtam numai un sarong în acele nopţi tropicale – a fost sfâşiată în urma luptei. Câţiva dintre ei mi-au legat mâinile şi picioarele cu fâşii din piele uscată de bivol, în timp ce alţii devastau caiacul. Fiind legat fedeleş, m-au tras de păr câţiva metri pe nisip. Mă loveau încontinuu. M-au luat pe sus, m-au dus câţiva metri şi m-au aruncat pe jos în apropierea apei. Ca să puteţi înţelege teroare poziţiei în care mă aflam gol puşcă şi legat fedeleş trebuie să vă imaginaţi frenezia extatică a indigenilor respectivi. Ei erau obişnuiţi cu omul alb ca fiind stăpân. Acum un om alb era în mâinile lor şi erau beţi de acea putere. Uneori unul dintre ei, bolborosind extaziat, îşi ţinea maceta sclipitoare la numai câţiva milimetri de beregata mea. Era clar ce îşi dorea.

Mâini negre explorau corpul meu gol. Era una din cele mai revoltătoare experienţe. Am încercat să ii liniştesc dar cuvântul omului alb numai avea efect acum. Păreau ca mai rău se înfierbântă, şi astfel am decis că o linişte absolută este cea mai bună alegere. După o discuţie intre ei, liderul împreună cu câţiva dintre băştinaşi s-au îndepărtat lăsând numai zece dintre ei de pază. Pentru o oră am rămas întins aşa împreună cu paznicii mei vorbind în şoaptă intre ei. Deodată, fără niciun motiv, unul dintre ei vine la mine şi cu o balansare a mâinii îmi plesneşte o palmă peste urechea stângă. Deşi eram legat fedeleş m-am zbătut un pic. S-a dat câţiva paşi înapoi după care a revenit lovindu-mă în partea din spate a capului de câteva ori, văzând că nu am nicio şansă sa ripostez. Apoi s-a întors lângă ceilalţi şi au continuat să vorbească intre ei.

In acelaşi timp mi-am dat seama că nu mai auzeam cu urechea stângă. Îmi spărsese timpanul. După aproape o altă oră, cei care mă păzeau m-au târât lângă caiac sub o piatră şi au plecat în aceeaşi direcţie în care plecaseră ceilalţi mai devreme. Când m-au trântit pe nisip mi-am dat seama că legăturile de la picioare se slăbiseră. După ce m-am zbătut sănătos ceva vreme am reuşit să eliberez unul din picioare. Puteam să mă ridic. M-am împleticit către caiac sperând să găsesc cuţitul acolo, însă totul era devastat. Am încercat apoi să îmi tai legăturile pe marginea unei pietre. Fără rezultat. Mai era o singura speranţă. Cu dinţii am încercat să desfac nodul din jurul încheieturilor. La început nodul nici nu s-a clintit, dar pielea de bivol este rigidă şi un capăt al nodului s-a îndreptat către mine. Cu bărbia am împins acea parte a nodului în interior formând o buclă în cealaltă parte a încheieturii mâinilor mele. În 10 minute desfăcusem primul nod. Cel de-al doilea a fost mai uşor de desfăcut. În 20 de minute eram liber dar nu încă în siguranţă. Am tras caiacul în apă. Nu a fost uşor după toate prin cate am trecut. Acum însă puteam respira!

Am avut câteva momente la dispoziţie pentru a mă uita împrejur după lucrurile mele. Băştinaşii au crezut că in containerul meu cel mai mare aveam numai apă. De fapt în interior erau camera, filmele şi îmbrăcămintea mea. L-am pus la loc în caiac şi am început să padelez aproximativ 30 – 40 de metri către ieşirea din lagună. Doar 5 minute mai târziu am zărit torţele băştinaşilor întorcându-se. Dar eram în siguranţă acolo şi m-am oprit să mă uit la ei. Erau agitaţi şi când au văzut că am dispărut un nou val de frenezie i-a străbătut. Am ajuns la Sermata plin de vânătăi, dovada fără de care probabil că nimeni nu ar fi crezut ce mi s-a întâmplat. Chiar în acea perioadă a anului Rezidentul Insulelor Molluca era prezent în zonă pentru una din inspecţiile sale anuale. A trebuit să ii povestesc totul în amănunt. Apoi, cu o ambarcaţiune plină cu oficiali a plecat de îndată către Lakor pentru a se ocupa de gangsteri. Au arestat 6 dintre ei printre care şi liderul lor. După procesul ce a urmat acesta a fost condamnat la 6 ani de muncă silnică împreună cu alţi doi dintre cei acuzaţi. Alţi doi au fost condamnaţi la doi ani şi un altul la un an.

Eu am ajuns la spitalul militar din Ambon (Indonezia) iar apoi la Sourabaya unde am fost operat la ureche. Am petrecut 4 luni sub tratament până s-a vindecat complet. Exact la un an după atac am plecat din Saumlaki într-un caiac nou, am mers către Kei Islands apoi am traversat cea mai mare distanţă din traseul meu între două insule către Noua Guinee. Când am sosit în primul sat administrat de olandezi i-am dat o mare durere de cap conducătorului de acolo. Nu ştia dacă să mă aresteze sau să mă lase să merg mai departe. În cele din urmă am primit permisiunea sa şi am navigat mai departe via Hollandia către Madang, Port Moresby iar în cele din urmă am ajuns în Saibai, cea mai nordică insulă a Australiei.

Mi-am îndeplinit misiunea după şapte ani şi aşa cum am menţionat mai devreme, am intrat direct în arest pentru că Germania şi Australia erau în război. Australia s-a dovedit a fi un punct final bine ales. Am mulţi prieteni aici şi tot aici mi-am construit casa mea pe malul lui  Pitwatter în apropiere de Sydney. Sper să ajung să vizitez Germania din nou cândva, însă Australia este ţara mea adoptivă acum.

Dar povestea extraordinară a lui Oskar nu se termină aici. A fost reţinut timp de şapte ani într-un lagăr de concentrare a prizonierilor de război la Tatura. Aici el şi-a întreţinut colegii prizonieri cu povestiri despre expediţia sa cu caiacul. Pe 9 Ianuarie 1943 Oskar a reuşit să evadeze împreună cu un alt prizonier încercând să meargă la Sydney cu bicicletele (distanţa intre cele două localităţi este de aproximativ 750 km). Au fost prinşi şi duşi la Tatura din nou unde Oskar a fost reţinut pentru încă trei ani. El şi-a petrecut timpul în lagăr dezvoltând o nouă maşină de tăiere şi lustruire a opalului şi a altor pietre preţioase, maşinărie care după terminarea războiului l-a transformat într-un om bogat. S-a ocupat cu mineritul de opal în Lightning Ridge, în New South Wales după care a urmat o carieră de succes ca tăietor de opal înainte de a se retrage la pensie în Kilcare Heights pe coasta centrală a New South Wales în Australia.

După o lungă perioadă de timp în care a fost bolnav, Oskar a murit, în 1995 neavând urmaşi, la vârsta de 88 de ani. După moartea sa jurnalele şi echipamentul expediţiei sale au fost lăsate moştenire Muzeului Maritim Naţional Australian.

Un om incredibil! O aventură incredibilă! O poveste incredibilă ce merită povestită şi repovestită de mii şi mii de ori…

Surse text si foto:
NSW Sea Kayaker Magazine Edition 50
NSW Sea Kayaker Magazine Edition 51
NSW Sea Kayaker Magazine Edition 52
Wikipedia – Oskar Speck
Australian National Maritime Museum

Cand: Duminica 9 Octombrie 2011, ora 11:00.

Unde: Insula Verde (Zeleni otok) in apropiere de Batina, Croatia.

Regata se presupune a fi un protest impotriva autoritatilor care au in plan modificarea malurilor Dunarii in zona respectiva punand in pericol astfel rezervatia naturala Kopacki Rit.

Daca ai un caiac sau un canoe, ai timp si doresti sa sprijini actiunea celor de la “Green Osijek” si WWF esti invitat sa participi la regata organizata de ei.

Mai multe detalii despre regata pe site-ul danube.panda.org.

Costin IATAN
AS TID Romania

Numarul participantilor straini pe partea romana a fost sub asteptarile noastre, urmare a abandonurilor multiple pe tronsoanele de pana la intrarea in tara noastra. Au fost 41 de persoane din Germania, 1 persoana din Austria, 2 persoane din Slovacia, 2 persoane din Ungaria, 1 persoana din Serbia, 4 persoane din Bulgaria si 1 persoana din Australia, insumand 52 de participanti din afara tarii.
Numarul padelatorilor romani s-au incadrat in previziunile noastre, 37 de persoane in total, la Sf. Gheorghe ajungand insa doar 28.
Asteptam impresiile participantilor romani pentru a le face publice pe site-ul nostru. Vom reveni cu fotografii de pe partea romana in urmatoarele doua saptamani, pe masura ce le vom primi.

Multumim tuturor participantilor precum si partenerilor nostri pentru sprijin si ajutor!

AS TID Romania

Majoritatea dintre dumneavoastra veniti dinspre Autostrada Soarelui cu iesirea Drajna catre Calarasi, pe care il traversati cu directia “To Ferry-Boat”. Sunt indicatoare directionale in majoritatea intersectiilor mari, precum si la toate intrarile din oras. Daca aveti impresia ca v-ati ratacit puteti intreba de “trecerea cu bacul de la Chiciu” si oricine va poate indica directia buna. La aproximativ 9 km, dupa ce ati iesit din oras, ati ajuns la vestitul bac. Mergeti inainte si in aproximativ 100 m este parcarea unui restaurant si o bariera la intrarea in curtea celor de la Centrul de Afaceri (o cladire impozanta din geamuri fumurii). De acolo va trebui sa vedeti deja corturi sau caiace. Pentru orice detalii va stam la dispozitie pe numarul de telefon 0723 727007.

Startul va fi in dimineata zilei de Duminica 28 August 2011 ora 8:00 cand turneul intra oficial in tara pe la punctul de trecere frontiera Chiciu/Calarasi si impreuna vom incepe a padela cei 46 de km pana la Dunareni unde este primul loc de campare pe teritoriul Romaniei.

Vom face tot posibilul sa transmitem LIVE pe internet tot evenimentul incepand cu Sambata seara ora 16:00 pana a doua zi ora 9:30, pe adresa noastra www.tidromania.ro. Stati cu ochii pe noi!