Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 21,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 8 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Aşa cum i-a fost povestită lui Duncan Thompson și publicată în revista POST Australasia

Aţi putea crede că a fost nevoie de Jocurile Olimpice de la Melbourne pentru a aduce caiacul în Australia. Vă înşelaţi, dar este de înţeles. Domnul Oskar Speck, cetăţean german din Hamburg, a introdus caiacul în Australia în 1939.

El a padelat singur timp de şapte ani, de la Ulm din Germania, în jos pe Dunăre şi până în Australia, înfruntând furia mărilor şi a oceanelor, alunecând din insulă în insulă, într-o ambarcaţiune care nu a fost gândită şi construită pentru mare.

Că nu aţi auzit nimic despre domnul Speck până acum nu este vina dumneavoastră şi nici a sa, ci faptul că a ales o perioadă nepotrivită din istoria omenirii pentru o aşa călătorie: 30.000 mile (48.280 km) într-un caiac fragil format dintr-un cadru interior din lemn peste care este întinsă o prelată. Atunci când călătoreşti cu caiacul pe mare sau ocean trebuie să urmăreşti linia ţărmului. Deşi este cel mai lung traseu, întotdeauna este singurul către destinaţie.

In Germania era pace şi sărăcie când Speck a plecat din Ulm în 1932.

Şapte ani mai târziu, în Septembrie 1939, el a ajuns cu caiacul său pe plaja insulei Saibai, cea mai nordică insulă australiană, aflată la 60 – 70 de mile nord de Thursday Island. În vârful caiacului său flutura o svastică, pe care o purtase tot timpul cu el tocmai din Germania.

Trei poliţişti australieni l-au întâmpinat pe mal. Dacă aceasta ar fi fost invazia germană, aceştia ar fi făcut faţă cu succes.
“Felicitări stimate domn!” au spus ei întinzându-i mâna politicos. “V-aţi descurcat de minune tocmai din Germania până aici în CHESTIA ASTA. Din păcate însă avem o veste nu foarte bună pentru dumneavoastră. Faceţi parte din forţele inamice. Va trebui să vă reţinem.” Şi asta au şi făcut.

Speck a fost închis la Tatura în Statul Victoria. Poliţia i-a sechestrat camera de filmat Leica şi filmele, pe care ulterior şi le-a recuperat.

De aceea nu aţi auzit nimic de Oskar Speck până acum.

Publicaţia australiană POST a avut onoarea de a relata pentru prima dată despre aventura lui Speck pe 6 Decembrie 1956.

AŞA A ÎNCEPUT…

Iniţial nu am intenţionat să scriu despre călătoria mea. Am vrut doar să le spun australienilor despre “Faltboots” (caiace demontabile), care sunt versiunea modernă a caiacului străvechi al eschimoşilor. Dar oare aveau ei să-mi recunoască dreptul de a vorbi despre asta?

In Germania eram un caiacist renumit înainte de 1932. Odată cu progresul voiajului meu şi a rapoartelor trimise acasă din Cipru, Grecia sau India am devenit cel mai experimentat caiacist de mare din lume.

Padela folosită de mine a devenit mult mai târziu un trofeu pentru câştigătorul “Maratonului Canoe Race”, Carl Toovey, care a padelat 100 mile pe Hawkesbury River în 18 ore şi 32 de minute.

Am fost ales membru de onoare al NSW Canoe Club iar caiacul cu care am sosit în Australia a fost prezentat membrilor River Canoe Club.

Dar restul australienilor nu auziseră de mine, poate decât cu excepţia apariţiilor periodice din publicaţiile locale cu scurte relatări despre partea de început a călătoriei mele.

Numai o relatare detaliată a voiajului meu m-ar fi putut face cunoscut. Sper să vă pot convinge că sunt un caiacist experimentat. Dacă nu aş fi fost aş fi pierit în numeroase ocazii în călătoria mea. Dar trebuie să recunosc că sunt şi norocos.

Numai datorită norocului am supravieţuit şi am căpătat experienţa necesară care m-a ajutat să trec peste părţile ostile ale mărilor din ultima parte a voiajului meu.

Caiacele tradiţionale cu forme primitive au fost folosite de eschimoşi multe secole. Caiacele moderne cu forme mai hidrodinamice fabricate din lemn sunt folosite de mulţi ani în sport şi agrement. Din păcate însă, nu sunt la dispoziţia locuitorilor din oraşe. Ei nu le pot transporta în apartamentele lor. În Europa să închiriezi un depozit pentru bărci este prea costisitor pentru oamenii de rând.

Era nevoie de o nouă ambarcaţiune destul de solidă pentru ape repezi, uşoară, dar mai ales care să se strângă într-un pachet destul de mic pentru a putea fi transportat cu trenul sau autobuzul până la locul unde va fi folosit în week-end.

Inventatorul caiacului demontabil a îndeplinit toate cerinţele de mai sus. Este format dintr-un cadru de lemn foarte uşor, demontabil, peste care prelata, tratată cu cauciuc laminat în partea inferioară, se mulează perfect ca o mănuşă.

Sursa foto: www.faltbootbasteln.de

Totul este aşa de ingenios gândit încât odată asamblat devine rigid precum prototipul fabricat integral din lemn. Demontat şi împachetat poate fi depozitat în orice colţ al casei. Sunt de două feluri, pentru o persoană şi tandem, cântărind primul 18 kg şi al doilea 29kg.

Companiile feroviare de transport practică preţuri speciale pentru caiacele demontabile pentru a sprijini dezvoltarea acestei activităţi de agrement printre oamenii de rând. Pe timpul verii caiacele demontabile mişună cu zecile de mii pe râurile şi lacurile din Europa.

Dimensiuni? Caiacul meu de dublu, căruia i-am scos al doilea scaun, cântăreşte 29kg, are o lungime de 5.48m şi o lăţime de 0.83m. Poate transporta o încărcătura de până la 300kg. Cu un vânt prielnic şi o mare liniştită poate atinge, navigând cu vela, o viteză de 6.5 noduri. Încărcat la maximum şi propulsat cu padela de o singură persoană poate atinge 3 noduri.

Desigur, curenţii marini pot afecta aceste viteze. Vela lui măsoară 4.78 metri pătraţi dar navigatul cu vele pe un vânt puternic poate deveni foarte riscant. Cârma se manevrează cu picioarele prin intermediul unor cabluri ce leagă pedalele de aceasta.

Pentru voiajul meu am avut cu mine o padelă de rezervă, o busolă, hărţi maritime şi hărţi terestre. Am avut două containere etanşe de alamă pentru filme, cameră şi îmbrăcăminte. Apa proaspătă de băut era transportată în două recipiente situate în părţile laterale ale caiacului având împreună un volum de 23 l.

Apă proaspătă am spus? În multe din zonele tropicale apa “proaspătă” era verde. Astfel, de multe ori eram nevoit să car în caiac nuci de cocos sau lapte condensat.

Am prezentat mai sus specificaţiile unui caiac demontabil. Dar caiacul meu s-a dovedit a avea calităţi nebănuite nici măcar de producător. Mi-a câştigat prietenii în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.

Este un bilet la clasa I pentru orice loc din lume. Cu câteva restricţii într-adevăr, mai mult decât puţin periculos, dar mi-a adus privilegii pe care un pasager de lux într-un transoceanic nu le poate nici măcar visa.

Îmi voi aduce întotdeauna aminte de întâlnirea cu Guvernatorul Baluchistanului Britanic (actualul Pakistan), Sir Norman Carter. Doi maharajahi locali organizaseră pentru acesta o vânătoare extravagantă amenajând în apropierea plajei o tabără somptuoasă.

Şansa a făcut ca eu să acostez pe acea plajă cu doar ceva timp înainte de venirea sa. În acel loc, în toată măreţia şi coloristica lor, erau cei doi maharajahi ai provinciilor Kalat şi Las Bella, aşteptându-l pe guvernator. Odată ce şi-a făcut apariţia, numele acestora i-au fost anunţate. Guvernatorul s-a înclinat destul de rigid către dreapta, înspre Înălţimea Sa Maharajahul din Kalat, apoi la fel de rigid către stânga, înspre Înălţimea Sa Maharajahul din Las Bella.

Apoi, văzându-mă pe mine, îmbrăcat în haine obişnuite, Sir Norman se grăbi să îmi întindă călduros mâna. “Lăsaţi-mă să va felicit, Domnule Speck.” spuse el. “O splendidă performanţă!”

A insistat să mergem la cortul său unde mi-a servit personal ceva de băut după care a ascultat cu plăcere istorisirile mele. Doi maharajahi invidioşi aşteptau afară să înceapă vânătoarea.

Astfel de recepţii nu sunt garantate de fabrica de caiace demontabile Pionier, producătorii caiacului meu.

Dar să începem povestea călătoriei mele…

In Hamburg eram proprietarul unei fabrici de aparatură electrică cu 21 de angajaţi. Apoi a venit criza. În 1932 fabrica mea nu a mai avut de lucru şi a trebuit să lichidez.

Nu mai exista speranţă pentru mine în Germania dar auzisem că ar fi de lucru în Cipru la minele de cupru. Pe atunci nici nu visam să ajung în Australia. Aveam puţini bani dar îndeajuns cât să îmi echipez caiacul.

Astfel, într-o dimineaţă mi-am luat caiacul demontabil, proviziile şi echipamentul şi am plecat către Ulm cu trenul. Acolo, pe malul Dunării, am montat cadrul şi am tras husa peste el. Am încărcat, şi fără a îmi lua la revedere de la cineva, am început să padelez către Marea Mediterană.

DUPĂ TOATE STANDARDELE ERAM NEBUN

Caiacele demontabile nu au fost construite pentru mare. Dacă ar trebui să le comparăm cu un vehicul de uscat, atunci bicicleta ar fi cel mai potrivit. Pe bicicletă trebuie să pedalezi constant altfel cazi. Poţi naviga cu vela într-un caiac demontabil pe mare dar trebuie să fii constant în mişcare pentru a menţine vârful acestuia în poziţia optimă pentru a trece prin fiecare val în parte.

Dacă iei un singur val greşit, caiacul se va răsturna şi vei cădea în apă. Prima răsturnare în oceanul întins va fi şi ultima.

Când vântul se înteţeşte trebuie să strângi vela şi să începi a padela. Uneori a trebuit să padelez până la 16 ore fără niciun moment de pauză. Viaţa devine un padelat continuu, monoton şi fără sfârşit, cu dureri în braţe şi umeri iar corpul tău doreşte cu îndârjire un singur lucru: să doarmă.

Dar nu te poţi opri nici măcar pentru un moment. Trebuie să foloseşti în continuu cârma pentru a întâlni fiecare val exact în unghiul potrivit.

In ambarcaţiunile mari marinarii se roagă atunci când sunt în dificultate. Pe vreme rea într-un caiac, te poţi ruga de asemenea, însă cu ambele mâini strâns încleştate pe padelă iar picioarele înfipte bine în pedalele cârmei. Rugăciunile sunt scurte şi seamănă mai mult cu un strigăt de supravieţuire, numai Dumnezeu ştie de cate ori repetat.

Rugându-te să supravieţuieşti şi dezvoltând o furie emoţională împotriva stihiilor. Aşa se luptă împotriva furtunii. Am avut noroc de o vreme bună în prima parte a călătoriei mele şi numai acel noroc mi-a oferit posibilitatea de a supravieţui şi a câştiga experienţa necesară pentru restul călătoriei.

În tot voiajul meu m-am răsturnat de 10 ori, dar întotdeauna s-a întâmplat în timp ce încercam să trec de valurile din apropierea ţărmului la acostare şi niciodată în larg.

Un caiacist ştie că nu are motive să se teamă de valuri dacă le atacă în unghi drept. Însă valul următor nu trebuie luat în acelaşi unghi. Dacă faci asta, cârma va ieşi din apă pierzând în totalitate controlul caiacului,  după care eşti întors pe lateral şi până la urmă răsturnat.  JOCUL S-A TERMINAT!

Călătoria mea a durat 7 ani. Am padelat şi navigat de-a lungul graniţei dintre Germania şi Austria, am trecut de Viena, apoi prin Ungaria. Am ajuns mai târziu la faimoasele Porţi de Fier de pe Dunăre. Toate cărţile despre caiac şi canoe sunt pline de istorisiri, vorbind cu mare grijă şi respect despre ele. Aici Dunărea trece printre înfricoşătoare maluri abrupte şi sunt vârtejuri imense care pot să tragă la fund orice caiacist neglijent. Am trecut cu mare grijă. Am ocolit vârtejurile mari iar caiacul meu a alunecat uşor peste cele mici. Cu mult noroc, am trecut.

La graniţa dintre Bulgaria şi Iugoslavia m-am gândit ca Dunărea este prea blândă pentru mine. Am dorit să cuceresc un nou râu şi nu la foarte mare distantă se afla Vardar, care nu mai fusese parcurs cu caiacul până atunci. Malurile înalte ale lui Vardar s-au dovedit a fi sălbatice. Râul străbate munţi înalţi cu o succesiune de curenţi rapizi înfricoşători aşteptând parcă să arunce orice caiacist în sus şi în jos prin strâmtori.

Am ajuns la Veles, în Macedonia, cu jumătate dintre coastele caiacului frânte. Era imposibil să merg mai departe. Am trimis prelata caiacului înapoi în Germania pentru a fi reparată şi au făcut o treabă aşa de bună încât atunci când mi-au trimis-o înapoi, vameşii macedoneni au susţinut că este vorba despre una nouă şi au vrut să o taxeze ca atare. Apoi Vardarul a îngheţat bocnă. Am fost reţinut în Veles cinci luni.

In primăvară am reuşit să pornesc mai departe. Am trecut de graniţa dintre Macedonia şi Grecia şi m-am oprit pe malul opus celui pe unde trecea calea ferata transcontinentala. Pe partea cu calea ferata malul era  foarte abrupt.

In timp ce îmi ridicam cortul a trecut un tren. Ce nu am ştiut este că echipajul trenului m-a raportat în următoarea staţie ca fiind un tip suspect. La miezul nopţii am fost trezit de nişte strigăte puternice şi când am deschis uşa cortului m-am trezit cu două carabine îndreptate spre mine de doi grăniceri însoţiţi de caii lor. Nu am reuşit să ne înţelegem în nicio limbă comună aşa că le-am dat paşaportul meu. După ce au bolborosit o vreme în legătură cu acesta, unul dintre ei mi-a făcut semn să mă sui pe unul din cai şi să îl însoţesc, lăsându-l lângă caiac pe cel de-al doilea. După aproape două ore de mers peste dealuri sălbatice am ajuns la o fortăreaţă unde am fost prezentat comandantului. Un ofiţer tânăr şi prezentabil. El a văzut viza de Grecia şi şi-a cerut scuze profunde imediat, după care a insistat să intru să beau cafea şi vin împreună cu el.

La Salonic am ajuns în sfârşit la mare. Cu doar câteva incidente minore, călătoria mea pe coasta Greciei a fost visul oricărui caiacist. De-abia ajuns pe plaja din Andros, când două fete îmbrăcate în rochii albe de Duminică au venit la mine aducând o bucată de pâine şi trei ouă roşii. Era ziua de Paşti. Andros era o insulă bogată iar eu eram invitat la o seară festivă la clubul posesorilor de ambarcaţiuni unde dansam cu fete frumoase, care vorbeau o engleză mai curată decât a mea. Acesta este contrastul pe care îl poate oferi caiacul proprietarului său. Acum poţi fi în largul mării luptând cu stihiile, îmbrăcat ca un vagabond, împroşcat de mii de stropi de apă, cu adevărat în pericol si peste o oră, aranjat şi îmbrăcat în haine curate şi uscate din recipientul etanş, stai la masă într-un club somptuos. Fete peste tot împrejur, muzică şi toate vinurile pământului erau la dispoziţia mea, din care puteam alege în voie.

In Kastelorizo fetele plătesc bărbatului o zestre în funcţie de statutul familiei din care provine. Este substanţială de cele mai multe ori. Fratele trebuie să contribuie la zestrea surorii sale. Un băiat cu multe surori nu-şi va ridica capul din ţărână pentru mulţi ani. Dar el trebuie să sprijine statutul familiei sale.

Obiceiul este ca în noaptea logodnei, care nu este departe de cea a căsătoriei, cuplul să doarmă împreună. Tânărul însă nu are voie să o atingă pe viitoarea mireasă, arătând astfel că mariajul lor este o uniune a spiritului, nu a trupului. Pipăitul şi giugiulitul sunt termeni absolut necunoscuţi în Kastelorizo unde o fată care nu mai e virgină e mai bine moartă.

Atunci am decis că nu îmi doresc de fapt slujba din Cipru, motivul pentru care plecasem în voiajul meu. Voiam să fac o călătorie cu caiacul care să intre în istoria omenirii. Atunci a fost când mi-am spus pentru prima dată “De ce nu Australia?”. Însă în acel moment încă nu eram aşa sigur că îmi doresc să fac gândul acesta public.

Am navigat în jurul Ciprului pe coasta de vest intre Limassol şi Larnaka. Pentru că oricum caiacul meu avea să fie transportat pe uscat atunci am decis că nu era o foarte bună alegere Canalul Suez, fiind o cale “bătută”. De ce să nu trec pe coasta siriană, iar apoi cu autobuzul până la Tell Meskene şi să merg de acolo mai departe, pe partea inferioară a Eufratului. Asta chiar că ar fi interesant.

Sursă foto: www.bvw-photos.com 

Nu exista un drum către Tell Meskene. Acel amărât de autobuz îşi făcea pur şi simplu drum prin deşert dar până la urmă m-a dus la destinaţia mea.

De o parte şi de cealaltă a râului Eufrat este plin de plantaţii de curmale. Am văzut mulţi bărbaţi arabi dar nu femei, cu excepţia celor foarte bătrâne. Prin sate eram invitat în casele lor. Acolo stăteam pe podeaua din pământ intre mulţi arabi. O tavă mare de cupru era pusă în faţa noastră. Pe ea erau o turtă de ţară, sos şi carne de capră sau oaie, fără tacâmuri. Mâncam întotdeauna numai cu o singură mână, altfel îmi jigneam gazdele. În ţinuturi ciudate mă închin în faţa obiceiurilor locale.

Mi-am făcut o regulă: niciodată să nu refuz ospitalitatea localnicilor. Mai bine o masă infectă şi paraziţii gazdelor decât un glonţ în întuneric. Aşa îşi exprimă arabii resentimentul atunci când le este dispreţuită ospitalitatea.

Într-o noapte pluteam în jos pe Eufrat lăsându-mă dus de curent. Mai întâi pe o parte luminată de lună iar apoi în cealaltă parte în umbra întunericului. Era nevoie să padelez numai ocazional. Trebuie să fi aţipit, când deodată s-au auzit două împuşcături venind dinspre malul luminat de lună.

M-am trezit într-o clipă şi am început să padelez repede. În graba mea, începusem să padelez greşit, împotriva curentului, dar nu mai conta. Am reuşit să ajung repede în zona întunecată. După aceea au urmat alte împuşcături iar apoi s-a aşternut liniştea. A trebuit să trec din nou prin dreptul celor care trăseseră cu arma. M-am furişat prin zona întunecată folosindu-mă de curent şi padelând numai din când în când. I-am auzit vorbind dar nu au mai tras. Niciodată nu am aflat cine sunt şi de ce au tras în mine.

Călătoria mea în partea inferioară a Eufratului, de la Felludgah la Basra, nu şi-a arătat partea periculoasă. Deşi două săptămâni mai târziu doi germani, May şi Fischer, auzind de călătoria mea au decis să mă urmeze. Erau mult mai bine echipaţi decât mine dar pe drum au făcut o greşeală. Au refuzat ospitalitatea araba. Nu le-a plăcut puricii şi păduchii. Amândoi au fost împuşcaţi mai târziu pe malul râului şi tot ce aveau le-a fost furat.

Aş putea scrie o carte întreagă despre partea relativ scurtă de-a lungul coastei persane până în Baluchistanul Britanic. Într-o zi chiar am s-o fac. Am jurat atunci că nu voi mai vizita Persia vreodată. Nici măcar nu am să mai zbor vreodată pe de-asupra acestei ţări pierdută în cea mai josnică corupţie.

Ajungând în sfârşit la prima aşezare de pe coasta persană, un sat mic format din colibe de pământ, dar fără niciun magazin sau bazar, a trebuit să mă prezint, înfometat cum eram, în faţa autorităţilor reprezentate de doi poliţişti desculţi. Erau destul de prietenoşi şi vizibil foarte săraci. După ce mi-au inspectat paşaportul, pe care l-au ţinut tot timpul cu josul în sus, au tăiat o găină care, servită împreună cu orez, a format prima mea porţie de mâncare gătită după săptămâni întregi. Cat de amărâţi erau aceşti oameni am putut într-adevăr vedea atunci când oasele aruncate de mine au fost înşfăcate de bărbierul local şi ronţăite apoi în întregime.

Pe durata următoarelor 500 mile (804 km) de-a lungul coastei persane, până la Bandar Abbas, am văzut mare parte din viaţa trăită de oamenii golfului. De la vârsta de 12 ani fetele poartă pe faţă o mască din material negru. O singură dată am văzut o femeie persană fără mască şi ea era soţia temporară a unuia dintre oficialii vămii persane.

Acest ofiţer vamal „occidentalizat” avea deja o soţie în Teheran. Pe timpul contractului său în Golf el s-a căsătorit cu această tânără localnică. Fata era în vârstă de 15 ani, foarte drăguţă, dar nu se prea potrivea cu vicleanul ei soţ. Pentru a o putea avea a trebuit să plătească tatălui ei 160 de tomani (aproximativ 30 de lire sterline) din care jumătate numerar înainte. Cealaltă jumătate trebuia plătită atunci când ofiţerul se întorcea la Teheran. Dacă ea refuza să meargă cu el, nu numai că cealaltă jumătate nu se mai plătea dar şi suma plătită anterior era returnată. Era o monedă cu două feţe. Ea nu putea merge la Teheran. În Persia, în afară de soţ, numai rudele soţiei au voie să o întâlnească. Atunci când s-ar fi întors la Teheran nimeni altcineva, în afară de el, nu o putea vedea. Dacă ea ar fi fost în viaţă sau nu, numai el ar fi ştiut.

Odată am trecut pe lângă trei ambarcaţiuni arabe cu vele, ancorate în gura unui râu. Mi-au făcut semn să mă opresc. Voiau să urc la bord să beau împreună cu ei, dar având o briză favorabilă, nu m-am oprit. O împuşcătură a răsunat şi un glonte a lovit apa la câţiva centimetri de caiac. Uitându-mă înapoi am văzut arabii lansând o barcă cu vâsle în urmărirea mea. Cu vântul acela nu aş fi avut nicio problemă să mă depărtez de ei. În perioada aceea vama era condusa de personal belgian subcontractat de guvernul persan. Se pare că vasele cu vele descărcau o încărcătură de zahăr de contrabandă.

CAIACUL A DISPĂRUT

De la Bandar Abbas am forţat către Gwatar, la graniţa Baluchistană. Niciodată nu şi-a dorit mai mult un caiacist să scuture apa aceea persană infectă de pe caiacul său.

Aici, pe o plajă înconjurată de creste înalte, am acostat la lăsarea întunericului şi mi-am tras caiacul sus pe mal. Aveam mare nevoie de hrană şi în timp ce mă apropiam de mal, zărisem două bărci arabe ancorate la ceva depărtare de locul respectiv. Am mers până la ele să descopăr că sunt abandonate. Nu erau decât nişte epave. Am plecat înapoi către caiacul meu care DISPĂRUSE! Am intrat în panică de îndată. Mă aflam pe o plajă sălbatică pierdut printre apartenenţi ai unei rase de oameni fără de lege, criminali, hoţi şi traficanţi.

Caiacul meu dispăruse şi odată cu el şi banii mei, paşaportul şi tot ce aveam pe lume, cu excepţia cămăşii şi pantalonilor de pe mine.

In asfinţit am zărit sus pe ţărmul stâncos câteva cabane amărâte. Am urcat până la ele şi am găsit acolo câţiva pescari şi doi poliţişti persani înarmaţi cu carabine. Nu au fost prea prietenoşi când le-am spus despre dispariţia caiacului meu dar am insistat să trimită o barcă în căutarea acestuia. Am spus că eram invitat al şahului din Teheran unde trebuia să ajung şi asta i-a convins să solicite pescarilor una din bărci cu care am fost transportat la satul din apropierea graniţei.

Acolo am întâlnit căpitanul poliţiei care era inteligent dar bineînţeles, corupt. Când i-am spus că în barcă erau banii mei şi că sunt dispus să dau jumătate din sumă celui care o găseşte mi-a spus sigur pe el: “O sa-ti recapeţi barca.”

Au fost multe discuţii în acea noapte în baraca poliţiei iar în dimineaţa următoare căpitanul, asistentul său şi eu ne-am suit într-o barcă şi am ieşit în larg. În scurt timp am ajuns în apropierea unei bărci arabe cu pânze iar legat de aceasta era caiacul meu. Niciun lucru în interior nu era atins. Proprietarii bărcii au explicat cum au găsit caiacul meu în larg plutind în derivă şi l-au luat la bord, când de fapt îl furaseră văzându-mă acostând pe întuneric. În portofelul meu se aflau aproximativ 80 de lire sterline în diferite valute. I-am dat jumătate căpitanului, dar asta nu însemna nimic pe lângă cât de fericit eram să îmi recapăt caiacul.

SCHIMBARE DE COMPORTAMENT LA BĂŞTINAŞI

Începând de acum, în fiecare noapte, când campam nu mai eram singur. Mulţimi de localnici se strângeau în jurul caiacului meu. Versiuni mult distorsionate ale voiajului meu în caiac călătoreau din gură în gură pe coasta Indiei mult mai rapid decât o puteam face eu. Am ajuns la Colombo pe 13 Mai 1935 exact la trei ani după ce plecasem de acasă. De la Rangoon, în ciuda apropierii sezonului ploios, am hotărât să înaintez către Mergui. Înainte să ajung la Mergui, musonul era deja în plină desfăşurare. Neaşteptate rafale de ploi torenţiale uneori împingeau caiacul meu la mile depărtare de traseul dorit. Erau momente când aflat în larg, vântul se întorcea împotriva mea.

In dimineaţa următoare mă aflam padelând fără contenire aproape exact în acelaşi loc unde eram la lăsarea întunericului. Când în sfârşit am ajuns la ţărm mă simţeam de parcă aş fi fost beat. Palmele nu le puteam desface decât cu o durere sfâşietoare după ce fuseseră încleştate pe padele zeci de ore. Nu simţeam foame ci numai o epuizare profundă. Nu îmi doream decât să mă întind  jos şi să închid ochii. A fost o decizie înţeleaptă atunci să uit de orice program pentru a mă reface pentru câteva zile, deşi nu ştiam ce urma în perioada imediat următoare.

Un caiac nou mă aştepta la Singapore. Mi-am transferat bagajul şi am plecat către Sumatra. Începând cu Batavia am urmat coasta insulei Java către Sourabaya. Când am ajuns la nord de Bali am avut o noua criză de malarie şi înainte de a mă reface măcar pe jumătate am decis prosteşte să plec către Lombok. Am întâlnit însă un curent puternic frontal pe acea parte a traseului meu şi înainte de ajunge la ţărm simptomele de malarie s-au înrăutăţit din nou făcându-mă să mă simt groaznic, victimă tremurândă în ghearele ei. Câţiva localnici au venit la mine şi m-au ajutat să merg până în sat unde Kepala Kong (conducătorul satului) m-a primit.

Mai târziu, dincolo de Kissar, a intervenit o schimbare nefericită în comportamentul general al băştinaşilor faţă de mine. Cei mai mulţi erau aroganţi, încercau să mă înşele, alţii au aruncat chiar cu pietre în mine. Nicăieri nu mă simţeam în largul meu pentru a petrece mai mult timp într-un loc. Am traversat către Lakor şi am acostat pe o mică insulă cu o plajă de nisip protejată de o barieră de corali. După experienţele recente nu am fost tentat să merg în satul din apropiere. O ora mai târziu câţiva băştinaşi s-au apropiat. Am încercat să obţin informaţii de la ei despre curenţii dominanţi dintre locul respectiv şi Sumatra. Spuneau că cel mai favorabil moment pentru a pleca era ora 5 dimineaţa.

Câţiva dintre ei erau foarte nerăbdători în a obţine câteva din recipientele mele goale de apă, dar  fiindu-mi esenţiale în voiajul meu, a trebuit să refuz. Câteva ore mai târziu eram trezit de o voce şoptind “Tuan, Tuan!”. Am deschis puţin prelata şi m-am uitat afară unde se strânseseră în jur de 20 de băştinaşi. Lumina lunii era aşa de puternică încât am recunoscut de îndată câţiva vizitatori de mai devreme. I-am întrebat ce vor dar nu am obţinut un răspuns. Le-am cerut să mă lase să dorm pentru că sunt foarte obosit. Am închis prelata la loc dându-le de înţeles că interviul s-a terminat. Câteva minute mai târziu unul din băştinaşi, îngenunchind lângă caiacul meu a început să îmi vorbească cu o voce blândă, dar în acelaşi timp încercând să deschidă prelata. Eram furios. M-am ridicat în picioare.

Atunci am observat ca toţi cei de faţă aveau suliţe, săbii sau macete. Cu un ton ferm le-am ordonat să mă lase în pace. “Pistol ada” (“Am pistol”), am spus şi am lăsat lumina lunii să se reflecte pe ţeava lui. Nu era încărcat. Nici nu doream să fie şi îl foloseam numai pentru a speria indigenii care nu mă lăsau în pace. La vederea pistolului, băştinaşii din jurul caiacului s-au retras dar numai câţiva paşi. Cel din apropierea caiacului nu s-a ridicat dar a început să îmi vorbească blând cu o voce calmă. Când am lăsat pistolul jos şi-a încleştat mâinile în gâtul meu şi a scos un urlet îngrozitor. Ceilalţi băştinaşi s-au îngrămădit în jurul meu şi cinci sau şase dintre ei m-au aţintit jos, jumătate în caiac jumătate afară.

Toţi s-au agăţat de mine ca lipitorile. Mâini puternice s-au încleştat în părul meu. Cu puterea disperării mi-am smuls una dintre mâini liberă şi m-am forţat să îmi eliberez grumazul. Îmbrăcămintea mea – purtam numai un sarong în acele nopţi tropicale – a fost sfâşiată în urma luptei. Câţiva dintre ei mi-au legat mâinile şi picioarele cu fâşii din piele uscată de bivol, în timp ce alţii devastau caiacul. Fiind legat fedeleş, m-au tras de păr câţiva metri pe nisip. Mă loveau încontinuu. M-au luat pe sus, m-au dus câţiva metri şi m-au aruncat pe jos în apropierea apei. Ca să puteţi înţelege teroare poziţiei în care mă aflam gol puşcă şi legat fedeleş trebuie să vă imaginaţi frenezia extatică a indigenilor respectivi. Ei erau obişnuiţi cu omul alb ca fiind stăpân. Acum un om alb era în mâinile lor şi erau beţi de acea putere. Uneori unul dintre ei, bolborosind extaziat, îşi ţinea maceta sclipitoare la numai câţiva milimetri de beregata mea. Era clar ce îşi dorea.

Mâini negre explorau corpul meu gol. Era una din cele mai revoltătoare experienţe. Am încercat să ii liniştesc dar cuvântul omului alb numai avea efect acum. Păreau ca mai rău se înfierbântă, şi astfel am decis că o linişte absolută este cea mai bună alegere. După o discuţie intre ei, liderul împreună cu câţiva dintre băştinaşi s-au îndepărtat lăsând numai zece dintre ei de pază. Pentru o oră am rămas întins aşa împreună cu paznicii mei vorbind în şoaptă intre ei. Deodată, fără niciun motiv, unul dintre ei vine la mine şi cu o balansare a mâinii îmi plesneşte o palmă peste urechea stângă. Deşi eram legat fedeleş m-am zbătut un pic. S-a dat câţiva paşi înapoi după care a revenit lovindu-mă în partea din spate a capului de câteva ori, văzând că nu am nicio şansă sa ripostez. Apoi s-a întors lângă ceilalţi şi au continuat să vorbească intre ei.

In acelaşi timp mi-am dat seama că nu mai auzeam cu urechea stângă. Îmi spărsese timpanul. După aproape o altă oră, cei care mă păzeau m-au târât lângă caiac sub o piatră şi au plecat în aceeaşi direcţie în care plecaseră ceilalţi mai devreme. Când m-au trântit pe nisip mi-am dat seama că legăturile de la picioare se slăbiseră. După ce m-am zbătut sănătos ceva vreme am reuşit să eliberez unul din picioare. Puteam să mă ridic. M-am împleticit către caiac sperând să găsesc cuţitul acolo, însă totul era devastat. Am încercat apoi să îmi tai legăturile pe marginea unei pietre. Fără rezultat. Mai era o singura speranţă. Cu dinţii am încercat să desfac nodul din jurul încheieturilor. La început nodul nici nu s-a clintit, dar pielea de bivol este rigidă şi un capăt al nodului s-a îndreptat către mine. Cu bărbia am împins acea parte a nodului în interior formând o buclă în cealaltă parte a încheieturii mâinilor mele. În 10 minute desfăcusem primul nod. Cel de-al doilea a fost mai uşor de desfăcut. În 20 de minute eram liber dar nu încă în siguranţă. Am tras caiacul în apă. Nu a fost uşor după toate prin cate am trecut. Acum însă puteam respira!

Am avut câteva momente la dispoziţie pentru a mă uita împrejur după lucrurile mele. Băştinaşii au crezut că in containerul meu cel mai mare aveam numai apă. De fapt în interior erau camera, filmele şi îmbrăcămintea mea. L-am pus la loc în caiac şi am început să padelez aproximativ 30 – 40 de metri către ieşirea din lagună. Doar 5 minute mai târziu am zărit torţele băştinaşilor întorcându-se. Dar eram în siguranţă acolo şi m-am oprit să mă uit la ei. Erau agitaţi şi când au văzut că am dispărut un nou val de frenezie i-a străbătut. Am ajuns la Sermata plin de vânătăi, dovada fără de care probabil că nimeni nu ar fi crezut ce mi s-a întâmplat. Chiar în acea perioadă a anului Rezidentul Insulelor Molluca era prezent în zonă pentru una din inspecţiile sale anuale. A trebuit să ii povestesc totul în amănunt. Apoi, cu o ambarcaţiune plină cu oficiali a plecat de îndată către Lakor pentru a se ocupa de gangsteri. Au arestat 6 dintre ei printre care şi liderul lor. După procesul ce a urmat acesta a fost condamnat la 6 ani de muncă silnică împreună cu alţi doi dintre cei acuzaţi. Alţi doi au fost condamnaţi la doi ani şi un altul la un an.

Eu am ajuns la spitalul militar din Ambon (Indonezia) iar apoi la Sourabaya unde am fost operat la ureche. Am petrecut 4 luni sub tratament până s-a vindecat complet. Exact la un an după atac am plecat din Saumlaki într-un caiac nou, am mers către Kei Islands apoi am traversat cea mai mare distanţă din traseul meu între două insule către Noua Guinee. Când am sosit în primul sat administrat de olandezi i-am dat o mare durere de cap conducătorului de acolo. Nu ştia dacă să mă aresteze sau să mă lase să merg mai departe. În cele din urmă am primit permisiunea sa şi am navigat mai departe via Hollandia către Madang, Port Moresby iar în cele din urmă am ajuns în Saibai, cea mai nordică insulă a Australiei.

Mi-am îndeplinit misiunea după şapte ani şi aşa cum am menţionat mai devreme, am intrat direct în arest pentru că Germania şi Australia erau în război. Australia s-a dovedit a fi un punct final bine ales. Am mulţi prieteni aici şi tot aici mi-am construit casa mea pe malul lui  Pitwatter în apropiere de Sydney. Sper să ajung să vizitez Germania din nou cândva, însă Australia este ţara mea adoptivă acum.

Dar povestea extraordinară a lui Oskar nu se termină aici. A fost reţinut timp de şapte ani într-un lagăr de concentrare a prizonierilor de război la Tatura. Aici el şi-a întreţinut colegii prizonieri cu povestiri despre expediţia sa cu caiacul. Pe 9 Ianuarie 1943 Oskar a reuşit să evadeze împreună cu un alt prizonier încercând să meargă la Sydney cu bicicletele (distanţa intre cele două localităţi este de aproximativ 750 km). Au fost prinşi şi duşi la Tatura din nou unde Oskar a fost reţinut pentru încă trei ani. El şi-a petrecut timpul în lagăr dezvoltând o nouă maşină de tăiere şi lustruire a opalului şi a altor pietre preţioase, maşinărie care după terminarea războiului l-a transformat într-un om bogat. S-a ocupat cu mineritul de opal în Lightning Ridge, în New South Wales după care a urmat o carieră de succes ca tăietor de opal înainte de a se retrage la pensie în Kilcare Heights pe coasta centrală a New South Wales în Australia.

După o lungă perioadă de timp în care a fost bolnav, Oskar a murit, în 1995 neavând urmaşi, la vârsta de 88 de ani. După moartea sa jurnalele şi echipamentul expediţiei sale au fost lăsate moştenire Muzeului Maritim Naţional Australian.

Un om incredibil! O aventură incredibilă! O poveste incredibilă ce merită povestită şi repovestită de mii şi mii de ori…

Surse text si foto:
NSW Sea Kayaker Magazine Edition 50
NSW Sea Kayaker Magazine Edition 51
NSW Sea Kayaker Magazine Edition 52
Wikipedia – Oskar Speck
Australian National Maritime Museum

Cand: Duminica 9 Octombrie 2011, ora 11:00.

Unde: Insula Verde (Zeleni otok) in apropiere de Batina, Croatia.

Regata se presupune a fi un protest impotriva autoritatilor care au in plan modificarea malurilor Dunarii in zona respectiva punand in pericol astfel rezervatia naturala Kopacki Rit.

Daca ai un caiac sau un canoe, ai timp si doresti sa sprijini actiunea celor de la “Green Osijek” si WWF esti invitat sa participi la regata organizata de ei.

Mai multe detalii despre regata pe site-ul danube.panda.org.

Costin IATAN
AS TID Romania

Numarul participantilor straini pe partea romana a fost sub asteptarile noastre, urmare a abandonurilor multiple pe tronsoanele de pana la intrarea in tara noastra. Au fost 41 de persoane din Germania, 1 persoana din Austria, 2 persoane din Slovacia, 2 persoane din Ungaria, 1 persoana din Serbia, 4 persoane din Bulgaria si 1 persoana din Australia, insumand 52 de participanti din afara tarii.
Numarul padelatorilor romani s-au incadrat in previziunile noastre, 37 de persoane in total, la Sf. Gheorghe ajungand insa doar 28.
Asteptam impresiile participantilor romani pentru a le face publice pe site-ul nostru. Vom reveni cu fotografii de pe partea romana in urmatoarele doua saptamani, pe masura ce le vom primi.

Multumim tuturor participantilor precum si partenerilor nostri pentru sprijin si ajutor!

AS TID Romania

Majoritatea dintre dumneavoastra veniti dinspre Autostrada Soarelui cu iesirea Drajna catre Calarasi, pe care il traversati cu directia “To Ferry-Boat”. Sunt indicatoare directionale in majoritatea intersectiilor mari, precum si la toate intrarile din oras. Daca aveti impresia ca v-ati ratacit puteti intreba de “trecerea cu bacul de la Chiciu” si oricine va poate indica directia buna. La aproximativ 9 km, dupa ce ati iesit din oras, ati ajuns la vestitul bac. Mergeti inainte si in aproximativ 100 m este parcarea unui restaurant si o bariera la intrarea in curtea celor de la Centrul de Afaceri (o cladire impozanta din geamuri fumurii). De acolo va trebui sa vedeti deja corturi sau caiace. Pentru orice detalii va stam la dispozitie pe numarul de telefon 0723 727007.

Startul va fi in dimineata zilei de Duminica 28 August 2011 ora 8:00 cand turneul intra oficial in tara pe la punctul de trecere frontiera Chiciu/Calarasi si impreuna vom incepe a padela cei 46 de km pana la Dunareni unde este primul loc de campare pe teritoriul Romaniei.

Vom face tot posibilul sa transmitem LIVE pe internet tot evenimentul incepand cu Sambata seara ora 16:00 pana a doua zi ora 9:30, pe adresa noastra www.tidromania.ro. Stati cu ochii pe noi!

Vom padela 46 de km in prima zi pana la insula de la km 329 din dreptul localitatii Dunareni, primul loc de campare al TID-ului pe teritoriul României. Cel mai probabil vom ajunge acolo in jurul orei 16:00 unde vom instala tabara.
Trebuie de asemenea mentionat ca nu exista taxa de inscriere iar fiecare participant isi aduce si transporta propria hrana si apa de baut pentru cele doua zile de padelat. Inca un exercitiu pentru la TID: alimentatia.

A doua zi vom incepe sa padelam, nu foarte devreme, cei 29 de km ramasi pana la Cernavoda probabil cu un popas scurt la Rasova, pentru a reimprospata rezervele de lichide.

Dupa alte cateva ore de padelat, cei care nu au mai fost niciodata la TID, vor avea extraordinara posibilitate de a privi complexul de poduri de la Cernavoda dintr-o perspectiva inedita. Un spectacol ingineresc in maretia sa deplina. Daca totul decurge conform planului, in jurul orei 16:00 vom ajunge la Cernavoda de unde ne vom lua “La revedere” pana la urmatoarea tura.
Nu uitati de recomandarile din tura anterioara sau posturile de anul trecut cu recomandari pentru la TID: “Ce sa imi iau cu mine?” sau “Alimentatia la TID”.

Pentru detalii va stam la dispozitie la adresa de email costin.iatan@gmail.com sau telefon 0723 727007.

Costin IATAN
AS TID Romania

Va multumesc, oameni buni, pentru clipele petrecute impreuna, sunteti minunati si bineveniti oricand pe Dunare!

Dana IATAN

Fotografii de la Dana

Fotografii de la Ana

Preluare de pe TVR International din emisiunea Investiti in Romania de Miercuri 8 Iunie 2011.

Other details (from Costin IATAN):
Tot mai inainte… – Cu caiacul pe Dunare mai departe, de la Oltenita la Calarasi pe 28 – 29 Mai | TID Romania’s Blog

See a follow-up of the event:
Follow-up tura din 28-29 Mai 2011 – “Jurnalul unui incepator” de Anca CRUCEANA | TID Romania’s Blog

I’ll provide below a 1^st eye view on how the event was.

… but first some photos and videos:
Photos made by me:
https://picasaweb.google.com/s/c/bin/slideshow.swf
(see in full-screen)

Photos made by others, in which I appear (guest star appeareance):
https://picasaweb.google.com/s/c/bin/slideshow.swf
(see in full-screen)

A 25 minutes video made by me, piece-by-piece:

And two photos I’m fond of:

• A photo showing a behind-the-scenes look on how another photo with me was taken:
  
• A photo with me just after I got out of the water:
  

Thoughts: It was my second experience of the kind. The first was enormous pleasure: great, fantastic, über hot. I went to this trip with this thought:

OK, I liked it the first time, it was great; but I’ll get bored; I won’t like it as much; I’ll go and be disappointed;

By the end of the trip, my thoughts turned into:

OK, I liked it the first time and (to my surprise) I liked it the second time; must do this again;

Following the first experience, four of my friends wanted to go with me (in two two-person kayaks). To some, this would be “great, I’m with my buddies”. To me it was mostly “it’s fine I’m with my buddies, it would also be fine with other people than my buddies”.

Opening moments: On the night prior to the event, I slept longer and I was much rested in the morning spent in Oltenița. Still, I woke up at 4:45 AM, and it was a bit tiring.

We get into kayaks, and start paddling. At my previous trip, I was in a two-person kayak. This time I was alone. Soon I began understanding the differences:

• Two-places – much stable (won’t turn over), harder to start moving (inertia), harder to stop (inertia), harder to turn;
• One place – rather unstable (easy to tip over), easy to move it, easier to stop it, easy to turn;

So, the main disadvantage of the new kayak was the stability (or lack of it).

I started to paddle – left-right-left-right. I had two problems:

• It was hard for me to take curves; to take a curve, one had to paddle on the opposite side (to turn left, you had to paddle right); the problem was that one hit in the water alone wasn’t enough, and after a few hits, the kayak was rather unstable; I later solved this by paddling also on the opposite side, or by putting a bit more force when paddling on one side (so, instead of 5 low-impact hits on the left side, it was better to do 3 hits with a bigger impact);
• I couldn’t stop it; me (and my partner) on the first trip didn’t know very well how to stop it, we just put our paddle in the water, and the kayak would stop; on a one-person kayak, this seemed much harder – there was danger of tipping over (the solution to this was simple – use the same procedure, put the paddle in the water, but be careful to do it in such a way it wouldn’t be a danger; you had to learn how much of it was fine);

At this point, I wanted to learn how to use the new toy.

When we launched the kayaks into the water, we were in a port. Lots of big boats around us. At some point, I realize that my friends should know that when a wave (made by a passing-by boat) hits your kayak, it’s much better to hit you perpendicular, rather than parallel (so the wave should come from the front, not from the side). The danger? Tipping over. So, as a hero-of-the-day, savior-of-the-planet, I go to them and tell them about this. I wasn’t paying much attention to other kayaks at this point. From the past experience, I learned that bumping into other kayaks was fine. On the previous trip I and my partner had a two-place kayak, very stable. Bumping into others would be like 4WD bumping into a Mini – the big car would be stable, the mini … (oh, but who cares about the Mini, anyway?) So, at some point I notice I might bump into my friends kayak. I don’t care too much about this, due to previous experiences. One of my friends says “Careful, you’ll bump into us”. I say to him “Oh, that’s fine, nothing will happen”. And my kayak immediately after that bumps into theirs, and turns over.

How was it with the kayak as a submarine? Thoughts and actions:

• The last thing I know while above the water was saying “No, no, no, this is bad” (OK, perhaps a bit of swearing also); the first thing I know while underwater was me looking at the kayak and thinking what should I do; I realized I was underwater, and I was thinking; quite interesting, since I would have presumed that, at this moment, most actions would be from instincts;
• At some point I thought – “What will happen to my stuff”; I answered to myself “There’s really not so much you can do at this moment”;
• I went above the water, the kayak was tipped over; all I wanted was to make as little disturbance as possible; I knew how to swim, I was floating, the kayak seemed fine; nothing to bother, right? So I tried to push the kayak to the dock of the port; I soon discovered that my not-that-bad swimming abilities were actually quite-that-bad with a lifeboat; I mean I could swim, but push a kayak to the deck – this wasn’t easy;
• A person yells “man to the sea!”; this time I was a bit annoyed; I was causing disturbance, and the yelling was not in condition to my state-of-mind; I was safe, the yelling was not; but I got used to this;
• Soon a canoe came, dragged my kayak to the shore; I was holding from the edge of the canoe and we went to the deck; we had to sail for some time, to find a proper place to get to the shore (this is also important on the trip itself – if you want to get out of the Danube with the kayak, you have to find a proper place; there are a lot of places were, while you can go out if you really want to, it’s best to look for a better place – no mud, no trees, no vegetation; you can’t just stop anywhere);
• The water was just fine, not too cold; I remember that up until this point, I felt to fears / stress; I had a life vest, I was warm waters, I felt safe; I actually liked the water;
• The kayak had a place in front of me where I could put some belongings, a place on my back, and some place between my feet; I was pretty convinced that the things from the front and from the back of the kayak won’t fell, but I did a rather not-so-smart thing and put a container (OK, an empty 1 kg bucket of yogurt) with my phone & camera between my legs; I was pretty sure they won’t get wet, but by the time I got to the deck I already figured out the value of those items and what would happen if I’d lost them;
• We got to a proper place to be on my feet; the yogurt thing was fine; after a quick evaluation, I saw that I only lost my glasses and my hat (afterwards, I was given my hat from another person, and indeed I only lost my glasses in there);
• The unfortunate problem was with my belongings being wet; I anticipated that I might get wet into this trip, so I put my belongings into bags; but I really thought I would be under water for a few dozen of seconds or so, not for a few minutes (it took some time to get the kayak and me to the shore); thus, the bags which contained my belongings were not that well sealed, and pretty much everything I had with me was wet; most of my stuff dried prior to sleeping that night (some of the things dried right on my body)
• Why not turn the kayak up again and get yourself up and running right into it in the middle of the Danube? First of all, when a kayak goes under water, it stays there, it doesn’t do a 360 degrees turn upside down; then, when it goes under water, it gets filled with water and, thus, becomes heavy, very hard to tip over; another reason for not turning the kayak upside down in the middle of Danube, rather than at the shore is for things not to get lost in the water; lose things at shore – you can recover them; lose them in the middle of Danube – not so much; it’s also very very hard to get into a kayak while you’re in the water; it’s really not that stable;
• While I was dragged to the shore, one of the organizers said to me “You scared us!”; what’s interesting? Let’s go back a lot of years ago, while I was in the seventh grade (1995-1996); I started a beating with a classmate (I was quite a trouble maker) and I was taken to the hospital for some injuries; a teacher (which, at that point, I didn’t really like and perhaps some of this feeling was mutual) said (probably thinking more about me than about my fighting partner) “If you don’t care about yourselves, you should at least care about me”; to me, her logic was so funny (I should not get into a fight not because I should be afraid of damaging my body, but for caring for that person more) that I burst into laughter; it was a very serious situation, everybody was silent and worried, and I couldn’t stop laughing (the teacher probably loved me even more after this); coming back 15 years after this, it was a similar situation – I did something and not really cared about me, but there was a worried person; and this time it wasn’t funny anymore; my actions from falling generated these unfortunate side-effects – polluting the Danube with some glasses, making people do some efforts to help me (both immediately after the event and later on) and this very strange thing – people caring for me and getting worried; the latter one was, to me, most damaging;
• I wrote these thoughts on my previous blog post about kayak experiences:

Prior to the event, I was very scared of doing something wrong (like turning over). While the event wouldn’t have been all that wrong, I would have got wet, some objects from the kayak could have been lost, and I would have been both scared and embarassed. I was pretty sure that if someone were to fall, that would be me. In the first stage, the unbelievable thing happened. Someone did fall, and that person was not me. It was actually an experienced sportsman (OK, perhaps not an expert, but also not an absolute beginner like me). I was sorry for the poor guy, but I was also very relieved that it wasn’t me. By the time I found out that his kayak was much more prone to turning upside down than the one I was in, I was already satisfied in my ego, and in love with kayaking to care for such details.

• This time, while I also anticipated that something might go wrong, I wasn’t that scared about it; “Oh, it won’t be that bad; I got a trip without tipping over, this time it will be fine even if I fell”; so possible consequences were not that bad; in this trip (May 28-29) another person fell in the first day; I have a tendency to consider inquiring about stuff like this (“How did you fell?” “Describe me the experience”) as rather morbid (you want to know about a person falling just as a pleasure of living a bad moment; you have some sort of twisted pleasure out the misfortune of others; tabloids sell this kind of news – “X murdered Y; full details, pictures, and reconstruction of the event”); in this case, I think it’s quite important to know how the other person fell, since you can learn from their mistakes; you generally learn nothing (or very few things) by reading how did a person die, but you do learn a lot of things by finding out how did a person fell (Costin IATAN had a funny way of putting the question – “Should I dare to ask how did you fell?”; so, while acknowledging there is an unpleasant side of the question, still putting it, to find out about the way to prevent it;
• The other person that fell that day did it while having a conversation on the boat (and my – joking – advice was to stop having conversations) and losing equilibrium for a second; what can you learn of this? The kayak is much more unstable while staying still than while moving (1) and you should pay attention not to make sudden gestures while in the kayak (2);
• What can you learn out of my experience? Don’t bump into others (1), pay attention to what other people say, like “You’ll bump into me!” (2), a one-person kayak behaves differently than a two-person one (3);
• I’ve lived most of my life in a town near the sea-side – Năvodari; I love water, of any kind; I love the contact with water, being wet; water is so cool; thus, the experience of being underwater and, afterwards, wet for a lot of time felt great; I actually got a great feeling with everything being wet, with my body being dragged into water, with my clothes slowly drying on me;

What can I learn from Teodor BIRA?

• When I got to the shore with my kayak, Teodor BIRA, one of the organizers, was in the canoe to help me; the first thing I noticed was how good he was with handling things – handling my kayak, turning it upside down, helping me dry my clothes, advising me on how to grab the kayak, tipping me on how should I put my feet on the rocks; he was much better than me with objects, physical things, practical stuff; as in much better; OK, should I learn this? Let’s see how Nicolae STEINHARDT sees a similar situation:

Nu ştiu care binevoitor ne îndeamnă să folosim cenuşa din sobiţă; apa — apă rea, puturoasă, viermănoasă — e foarte puţină. Avem de spălat în câteva clipe şaizeci de gamele, ori şaptezeci. Cenuşa se combină cu zeama de arpacaş şi formează un pap rezistent. Puţina apă de care dispunem s-a dus. Ce ne facem? Ne este ciudă: doi intelectuali care se fac de baftă din neîndemânare. Schimbăm priviri lipsite de orice simţ al umorului. Ce ne facem? Dumnezeu se îndură de noi şi face o minune.

• (Nicolae STEINHARDT, in prison, with Alexandru PALEOLOGU, have practical problems with a simple task of washing dishes/recipients; they feel very bad, but the problem does solve eventually) OK, so, perhaps, it’s not that bad that I’m not good with things; I mean, I would love to be better with handling things, but this is not the priority to develop for me; if I had infinite time, I’d do it; for this short life, I won’t work (at this moment) on this; being good at handling things is a great skill, but there are other priorities for me;
• But Teodor was also very good with emotions; have a look at his affirmation above “We got scared!” (after I fell into the water); there is no blame on me falling over, and on the other hand he expresses the way in which he felt; there was much more than this for his ability to handle emotions; take, for instance, his reaction to me tipping over – practical steps, doing everything (I can’t think of anything more than this to have been done) to solve the situation from the practical side; and, on the other side, joking (the “submarine” thing was his), feeling good and keeping things cool; solve the problem and have fun; that’s good emotions; and in a critical situation, the kind of emotions you can use;
• Not in this particular case, but I noticed he just does things; I think a lot, put questions, ask for permission, don’t take a fast decision; in some cases, what he does is much better; for example, when a kayak went, later, to the shore, I went and asked “Do you need help?”; to be polite, the guy said “No, I’m fine”; I took the “no” as a “no”; Teodor came and dragged the kayak a few meters; the guy thanked him; ooops, it was not a real “no”, it seems; later, I went and asked “Can I give you my tent, to be safe in case I tip over”; and then he did a very manipulative thing to make me think positive and act the same way – he said “You won’t tip over; stop thinking like this; put your bags inside your own kayak and don’t tip over”; I didn’t; now, I’m not very sure about it (I have to ask a few people about this), but his solution in these particular cases was much better than mine; I’m into “do no evil” thing, even if this means sometimes not doing the good thing; play it safe;

On the road again:

• When I got back into the kayak, I noticed the difference between me and other people’s worries and what really happened – “Wear a hat / use sunscreen / have clothes with long sleeves / have different clothes for the night” versus “Don’t tip over”; when back in the boat, should have I really been worried about the fact that the sunscreen fell due to the contact with water?
• I start to think that falling one time may be fine (I was pretty OK with most of the consequences of that action), but falling twice is not really the greatest thing to do; so, I’m much more focused on not bumping into others, paddling with care;
• Being wet felt great;
• I had fun with understanding the logic of others – “Were your glasses sunglasses or regular, optical, glasses?” (with the intent of finding out if now I can see to the distance or not); the problem with the logic of this question is that the past is irrelevant to the future; it’s irrelevant if prior to the kayak tipping over, I could see or not (prior – could I see properly?); what’s important is that whether or not I can see now or how well do I see; and the question doesn’t address these issues; quite funny; for some, the intent of the question was to find out if in regular days I wore sunglasses or optical glasses; but the question was also addressed by people who knew what kind of glasses I regularly wore;
• We passed by a flight of pelicans; I couldn’t see the details, but I could see the birds rising in the air; the flight was much more inspirational, to me, than the birds themselves;
• It was lots of fun to have talks on the middle of Danube, with the kayaks stopped;
• Thing to learn – don’t be the very first in the group, nor the last, if you’re not experienced; I was never last, but I was at some time the first; it’s best to follow someone and be followed by someone else;
• Thing to learn – if people stop for a break, it’s much better to stay with them, rather than waiting on the river; it can get a bit boring if you wait on water on your kayak;
• I don’t like nature, but if I liked it, I would have thought this was great – great views, trees, lots of vegetation, birds singing, birds flying; oh, and no fish; they must be dead or something;

The paradise lost:

• There’s a dream of some people – “Oh, when I’ll make a fortune, I’ll go and sit on a beach on an empty island for the rest of my life”;
• At the end of the trip, we stopped for the night; it was an empty island, with a beach; it also had a forest; I’m not sure about the others, but me, for the hours spent there, I felt how it’s like to be at the end of your life and live your lifelong dream (oh, and sorry to disappoint you, but it’s really not that great; movie stars just make it more glamorous; I mean, it’s OK, but just an island with a beach; I have other dreams);
• The view was great – if you’re into that sort of stuff; white beach, green forest, blue sky; and in front of you the dream of a lot of Romanians – the other country; OK, perhaps Bulgaria is not a prime example, but still, it’s a foreign country right on your beach;
• Killer funny experience – when we got to the shore (I can call it “beach”, it was just that), we left the kayaks / canoes to the shore; some of the participants left their belongings there; there was a big wave coming to the shore, atypical (the Danube was usually calm); most (and I mean most) of the people looked at it – “Wow, what a cool wave” -, I even saw a person taking a camera to film / photograph it; I yelled – “The wave is coming!” It did come, took some stuff (and made it wet), moved some boats; so fun fact 1 – everybody thought it’s a cool wave; also, did I mention I get all of my clothes wet? Yes, I did (mention); when I got to the beach, a person (very kind) advised me to put my clothes to dry; so I took my backpack from the kayak, and put the clothes on the beach; when the wave came, it didn’t reach the clothes, and I took care of my backpack, but it would have been very very funny to have my clothes all wet for the second time in the same day (fun fact / hypothesis 2);
• In the evening, a child told me he wanted to build a swing; I helped him with that, and I was pretty amazed by my abilities to build the swing, think the process, organize everything; I was actually quite good at this, to my surprise; I could visualize the process and optimize it; and it’s not Search Engine Optimization, it’s building-a-swing Optimization; what was interesting to see was my care for things people won’t usually notice – when the child came to ask for the swing, I asked him (insistently) if he had approval (let’s not call it authorization, shall we) from the parents; and when I had to cut a tree, I first went and asked for legal stuff; this was nice;
  The process was nothing like the one below:
  
• The night ended with a fishermen-style fish soup and some meat barbecue (we would still have something out of this to eat for the next day, so it was plenty);
• In the evening there was not much to do – film / photograph only at the provided sources of light (my camera has a poor blitz, and I don’t generally like photos with blitz) and talking to others was the other option;
• In the night of my first trip, I was for the second time in my life in a tent; I woke up from time to time, and felt claustrophobic; I opened the tent (it had three different layers), calmed, went to sleep again; did this for a few times; eventually, I left the tent opened; this time, no claustrophobic feelings whatsoever; but I did wake up one time and thought “How much is the time? What if everybody left and I’m alone on the island?”; and then a rather unusual thought calmed me down “Ehhh, so what? I’m alone on a great island; let them go, I’ll go back to sleep”; so I didn’t check neither the phone (for the time), nor opened the tent (to see if everybody left);
• Joke of the day – “try not to get sand into my (… whatever)”; riiight; when I got home there was sand and water into pretty much everything; there was water between banknotes and there was sand into very little spaces in my camera; there was water between my phone and his coverings;

The road home:

• The camera got dirty and again, as in the first trip, I forgot to check for this;
• I figured I only remember one joke with kayaks (it can’t be translated):
  “Sticlism, coniac-canoe, halbere și alte sporturi”;
• I know it was a different trip, but things were strikingly similar at this trip (May 28-29) to the previous one (April 30 – May 1); about the same distances in the first day with breaks, about the same length in the second day for the breaks, similar length of last portion of the road, even the sightings had similarities; perhaps I compare things to much;
• I was asked, as a joke, if I will bring any surprise in the second day; the response couldn’t be but “How can I ruin the surprise and tell it to you?”

The surprise

• In some movies, there’s a saying like this “Hey! What could go wrong?” and then the inevitable bad accident happens; it’s quite a cliché, actually; you do remember that the accident in the first day? I was assuring my buddies that things will be fine and then, boom!, I fell into the water; now it was the second day; it was the last portion of the road; most participants were already in the water; me and two other kayaks / boats remained; I went into the water, after helping someone else; I took great care on some things I learned on the road (how my feet will be, how will I be safe, how will I be dry (it seems people tend to care for things which don’t happen, after all; or it seems I draw conclusions too quickly); I get into the water and start paddling;
• Let’s talk a little about paddling styles and effects; the best way to paddle quickly, if want to advance in the water quickly, is rather vertical; put the paddle as vertical as you can, and paddle; you thus push the kayak in front and, to some extent, up in the air; the problem with this approach is that the kayak might have some lack of stability (due to the vertical force); my solution to paddle was different – very close to a horizontal angle, the paddle barely touched the water; this made the kayak very stable vertically, but it also caused it to move like a zig-zag; my paddling style made it difficult to turn;
• Now let’s talk a bit about my kayak; when I fell into the water, I got a sense of what instability does to my boat; I also felt the lack of control – the kayak tipped, and I could do nothing to stop it; after this, I was very careful not to tip it over; talking to other participants, I noticed (now, not in the first trip, with the two seats kayak) that they are concerned about tipping over; so worrying was, to some extent, in everybody’s mind; when I paddled, I was careful not to make sudden moves, and if I corrected the course, I didn’t push things too much (so, paddling six times, repeatedly and fast, on the left side, to make the kayak turn right is not such a great idea, since the kayak can swing too much); the thing is, I didn’t know the tipping point of my kayak; but I didn’t want to find it out either; play it safe; also, as a side note, it’s much safer to turn left or right when your advancing with speed, than when you’re staying stills; it’s harder to tip over if you advance fast (like a bicycle);
• Let’s get back to my story; I’m in the water, with two other participants on the shore; the stopping site was an empty island (to my left) and on the right side there was the Bulgarian border; my phone was in another boat, safe this time; when I paddled, I started notice that the kayak won’t listen to me much; I paddled one time on the left, the paddle would go right, as expected; but it would go too much; I paddled right to fix it, but the rotation won’t stop; the kayak would still go right, even if I countered this by paddling on the right side; I couldn’t insist too much, since this would cause instability; eventually, the kayak would stop, after a full circle; now I would start paddling to the right; no movement; again to the right, now it starts moving to the left and won’t stop until it makes a full circle, no matter what I do; this seems like a problem; after a few more tries, I give up, I have no solution; there are three things which might cause this (I thought back then):
  • I can’t paddle well anymore (yes, this is viable);
  • Currents on the Danube are too big;
  • There is a problem with my steering;
• Let’s talk about steering, shall we? There are two different notions: a skeg is something which is fixed on a kayak/canoe/boat and helps it keep direction; it doesn’t move; a rudder does move (left/right) and helps the kayak turn left or right (you can control the rudder, the skeg not, since it’s fixed); during my two trips, I noticed people had rudders, but all of them were not used (I’m not sure why, probably it required rather advanced skills, and with the paddle you could do things just fine);
• When on the Danube, I thought: “Hmmm, there’s a problem with my steering, there is probably something wrong with my rudder”; I didn’t know back then about the skeg, all I thought was that I had a rudder and it somehow got wrong (in a wrong position); one of the two other remaining canoes came; I was having great difficulties handling the boat, they had a canoe with a 3-year-old boy; I didn’t ask them for help, since there was another canoe (actually more of a boat) I could get help from; I waited for them to come, and asked “What’s wrong with my rudder?” “You have no skeg?” “What’s a skeg?” (explanations followed);
• Now the coolest thing in the whole trip happened to me – I handled the situation just nicely (from my perspective); the person in the other boat did the following: tried to convince me that:
  • There’s something wrong with my paddling style (I paddle too much horizontally, that’s why I go in circles);
  • I can make it if I have enough will; it’s a problem of wishing / desiring / wanting things enough;
• There are two solutions/opposite affirmations in my head to these affirmations:
  • Yes, there is something wrong with my paddling style, but that style keeps me safe;
  • Yes, I can make it, but there are dangers on the water, and the last thing to do is to be the last person in a convoy and travel 12 kilometers on the Danube with a hard-to-control kayak;
• What was cool, very hot and nice, is that I got the above situation in my head; the person with whom I talked was yelling in a trying-to-convince me voice that I’m not doing things right (not paddling right); I could now have said “OK, I trust you more than I trust myself in this situation”, or I could have said just “Stop” (I said “Stop”); what’s more important is that even if I did manage to paddle right, there would be still danger (so, yes, I can physically make it 12 kilometers, it’s possible to take into the risk and succeed; but the question is – do I want to take it? And why – because the person yells at me and tries to convince me to trust her? Or because I really think I can make it the 12 kilometers?); now, being a stubborn guy, I can see when other people are stubborn; I kept saying my paddling style keeps me safe, the person kept on saying I should trust her and paddle her way (but this wouldn’t have solved the risk of travelling on the Danube with a poor kayak); so I manipulated things with emotions, and made her think about the future – “What will happen if I fell?”; she assured me this won’t happen if I paddle right; what’s the solution to others being stubborn? You being more; so I yelled back the very same thing – “What will happen if I fell?”; and I solved the situation, I was dragged 12 kilometers by that boat (it was a two persons boat; it was a rather difficult thing to do);
• What was the alternative? I would have never paddled differently, no matter what she said (this is what I think now, afterward); sorry, I don’t take risks I don’t believe in; yes, it’s possible to make it safe; but I won’t let you put risks for me; play it safe, shall we?
• Bottom line: saying no is one of the most difficult things to do, since it’s challenging authority; in this case, I challenged authority and won the situation (from my perspective); cool;

On filming

• I think the best thing to film is a first-eye view of the trip, while in the kayak / canoe; this can be done in the following ways:
  • In a two seats kayak, one person can film, while the other can slowly navigate the vessel;
  • In a one seat kayak, it’s trickier both due to the lack of stability, and due to the fact that the boat won’t move;
  • Much better is the solution of putting the camera on the deck of a kayak and filming with it this way;
  • (OK, what’s better than “much” better?) Exceptionally better would be to have a camera on your head;
• In the first day, after I fell, I wanted to film things, so I made an analysis; let’s have a look at what happened in four accidents I know about in the trips:
  • On a trip prior to the one on the April 30 – May 1, a person tried to film/photograph stuff and dropped the camera in the water, to save the paddle (you should note – paddles float on the water, cameras don’t);
  • On the April 30 – May 1 trip, one person tipped over and the camera & phone got into the water; the phone was fine;
  • On the current trip, one guy tipped over and his smartphone got into water;
  • Not to brag or something, but when I tipped over, I lost a pair of ~50 RON glasses (which I had plenty at home);
• There are two questions to put:
  • Take the value of the camera (let’s say 500 RON for a compact one and 1,500 RON for a DSLR; if you think your current camera is worth less, do think you’ll pay for a new one, not for an old one); multiply it by the risk of getting in the water (10% risk? 5% risk?); you get: 500 RON x 5 / 100 = 25 RON; so, for a compact camera, worth 500 RON, with a small risk of 5% of getting in the water (you can include various factors like tipping over, dropping the camera, water coming from another source), you pay 25 RON to take a picture; the cost is greater if the risks are higher, or the camera is more expensive; if you’re fine with paying 25 RON to take a few pictures / a video, you’re all set; so the question is – will you pay X money to take a photo?
  • The second question to put is – what’s the value of the filming? I’m sure to you the picture of boats in the middle of Danube is worth a lot – you know the boats, you make the photos yourself, it’s your first eye view; but what’s the real value? It’s fine to consider that photos of a group of people are more valuable to you than to others (so, if you photograph other people paddling, this is worth more to you than to others, since you know the people); but if you photograph pelicans, what’s the real value of the photos? Wouldn’t you be better off looking 20 minutes at home at photos of pelicans on the Internet? It’s also fine to consider that your photo of a pelican is worth more than a stranger’s photo of a pelican, but take into account that it’s mostly of sentimental value; and this may be fine also; but acknowledge the fact;
• Using the above thinking, I got to consider that filming / photographing from my kayak was just not worth the effort, the risk of losing the camera was too high; I took into account other alternatives (giving the camera to a two-place kayak, but people were too stressed about my camera to photograph anything, in spite of my assurance to them that things will be fine even if I do lose my camera); shooting from the kayak itself or from my head was out of the question (water would get to the camera); how about giving the camera to the safest people – those in the canoe? Yes, but this is not kayaking; I’m here for the kayak business, not the canoe business; not too many options left for me to shoot inside a kayak;
• So I did what I like best – find a different approach; OK, perhaps a first eye view is great; I would love to have it; but, also, a third eye perspective is also nice; so, on the second day, I filmed people getting into the kayak and paddling; third-eye view; not 100% perfect, but pretty good at little to no risk; if you’d like to know more on this logic:
  The Best Way to Solve a Problem: Give Up | Illuminated Mind;

The double-place vs. single-place kayak – a comparative analysis

• On the first trip, I shared a two-place kayak; me and my partner get in the boat; I was considered to be heavier and thus, given the place in the back; the thing is, the person in the place in the back has the role of coordinating the movement of the kayak, while the person in the front has, mostly, the role of pushing things further (barely any coordination); at first, my partner complained a lot about me “You can’t handle things; you’re a poor coordinator; how can you be so poor at doing things? This is pathetic!”; we soon switched places, so it was his responsibility now; then my partner started complaining again “This kayak is so bad; I don’t like the kayak; what a poor kayak!”;
• Two of my buddies made little jokes on how to handle the kayak, but things seemed fine; not too many arguments, but some complaints did exist; they know each other from long time, so things were fine;
• Two other buddies first blamed each other and then turned the blame on the kayak;
• On my second trip, I was alone in my kayak; when I fell, I fell due to my (lack of) coordination; when I wanted to have fun, I had fun (I could speed when I wanted); if I wanted to go left, I went left; the downside was the fact that I had to coordinate with others, since I didn’t trust my abilities to pick a good route, so I generally followed some other kayak; but the overall feeling was “great fun, total independence”;
• What to do when you’re in a double kayak?
  • Don’t blame the other person; ever;
  • Do try to give the other person the ability to be better (sometimes you can do this by telling the person “do this”/”do that”, other times just by shutting up and letting the person find out things on its own; also, don’t insist “I already told you so!”);
  • Don’t blame the kayak; ever;
  • Do focus on what you can do the second time to find the second time on what you can do to have a better experience with the kayak (like asking Costin how will the kayak you will be given be, like making sure your bags won’t get wet in the water);
  • You can talk about everything, but the process of kayaking itself; sure, to some point it helps to tell the other person a basic tip – “Do this and you will get that”; but after you said this once or twice, learn to speak of something else; things will, most likely, be fine anyhow (no matter if you argue about a subject of kayaking or not);

What’s the greatest danger?

• The currents on the Danube can be misleading – yes, you can be dragged by currents; currents can drag you to the shore (where there could be vegetation like trees, and branches), or under a boat (see below), or on a course you don’t want; for the latter case, in the current trip there was a boat which had troubles fighting against the current, and they were helped to get back; they also crossed the border (literally); the solution – avoid being too far in the center of the Danube, or too close to the edge; avoid going places where you don’t need to go; if you see whirlpools, avoid them; currents can be dangerous; also, while swimming, the currents are even harder to beat, since you have a lifeboat on you;
• The waves from the boats passing by – you may think that a small boat passing by a kayak won’t do any damage; but do think that even a small wave is big when dealing with a kayak which, by itself, is not 100% stable; the solution – after a boat passes you by, you should take the waves perpendicular, not parallel;
• Being dragged under a boat – a plane stays in the air because the air passes above his wing faster than below his wing; in the water, water is flowing faster under a boat than at the sea level; some currents do form, which have a tendency to drag you under the boat; I don’t know too many technical things on the issue, but it’s best to avoid passing right near a boat, be it large or small; especially if you’re in a kayak; on the trip, a big boat passed by a kayak and the kayak was fine; but you should make a rule to avoid passing near boats; solution – avoid passing right near big boats;
• A boat hitting you – I think you will understand this; solution – avoid all boats, except yours;
• Crossing the border to Bulgaria – it’s best to keep a course on the Romanian side of the land, and avoid landing on Bulgarian land; from what I’ve heard from the participants, all you risk is a fine, so it’s not that big of a danger, but you might want to avoid a fine; solution – keep the course closer to the Romanian side of the border;
• Health effects – you go for two days on the Danube, sleep in a tent; like some Romanian president would put it, “the Danube is not Dâmbovița”; you can get calluses, back pains, sickness, sunburns; one participant felt sick in the second day of the trip; at the previous event, I got sunburns; the positive part of this is that you can learn some of your weak spots in a safe environment; I mean, if you have back pains, you can start doing something about it; this may be the right trigger to do so; sunburns? You’ll learn how to take care of yourself better next time;

Why there is, actually, little danger?

• Are there dangers? Yes, there are, some more real, some more fictional; but the dangers are there, more than crossing the street on a sunny day; but, at the end of the day, you might want to look how other participants, with experience, treated the trip – the organizers brought their wives and children; one person came with his wife and 3 years old boy; there were a lot of first-timers on the trip;
• On the two trips I took part to, three persons fell (me included); none was at his first trip; the most fragile groups – wives, children, first-timers – were safer than the older participants;
• I don’t go there for the thrill of danger, I would prefer to get the same experience and no risk; but at the end of the day, to me, the danger is too little compared to the pleasure and gains I get out of this;

Why I loved the experience?

I like kayaking on the Danube for the following three experiences, which I didn’t get elsewhere:

• I forget about everything – no worries, no problems, no clients, no addictions, no wishes and desires; me and the kayak, that’s it; nothing else; I do have thoughts, I do think and analyze, I do have memories; but the thrill of the experience is so big, that I forget about stuff; Monday morning (the first day after the trip) a client asks me what are my plans for the night; I had to apologize and tell him I can’t remember a thing, my mind is blank, no plans; what was planned was an event planned for a few weeks, so I had to cancel my appointment with my client;
• The water – you may have this, or you may not; I love the water jumping when I paddle; it touches my hand, it enters my eyes sometimes; and, at the end of the two days, I can pretty much say it’s everywhere; lots of water everywhere; being wet; being in the water; I love this; what’s more than this is going right into water – swimming; swimming is fine; what’s less than this is being too far away from the water to always get wet – canoes, boats, they’re too far away from the water;
• Freedom; on a two-seats kayak, the freedom, if you’re on the front seat, is not caring about anything but to paddle; on a one-seat kayak, the joy is your free will – you can stop if you like it, or paddle like the group, or go very very fast; you get a similar feeling while on a sleigh in the winter; you go and feel that, somehow, you rule the world; on the current trip I liked to go like this – stopping, then going very fast; then stopping; then going very fast; very cool;

Organizational things:

• The cost of this was 50 RON if you brought your own kayak / canoe / boat, and another 20 RON if you used a kayak of the organizers;
• Every participant wore a life vest;
• You had to find your way for transportation (there were both public transport solutions, and participants from Bucharest with places in their cars);
• Things to bring – food, tent & things for sleeping for one night, basic materials for an expedition;
• Things not to bring – stuff you don’t really need, stuff you care much about (don’t bring an expensive watch, even if you think you need it; how about taking a regular phone instead of a smartphone with you?);

Why should you take part to a trip like this?

• It’s safe;
• It’s a great experience (it was to me and too all four of my buddies I’ve taken);
• It’s bloody cheap (50 + 20 RON for a two days experience? Just for carrying a kayak for a few dozen kilometers you might pay more);
• The people participating are very nice;

To prove to you on the above sentences, have a look at the discussion below:

“Salutare!
Am si eu o intrebare,sper sa nu deranjez.
Pot sa particip si fara taxa de 50ron ?bineinteles ca nu am pretenti la mancare sau altceva!
Numai bine,si vant din vest!”;

“Salutare si tie Romeo!
Ne-am gandit mult si am analizat pe toate partile pana am stabilit ca taxa sa fie de numai 50 lei. Logica a fost ca taxa sa fie cat mai mica pentru a putea fi accesibila oricui, dar in acelasi timp sa ne acopere cheltuielile fara a fi nevoiti sa bagam mana in buzunarul personal. Este foarte trist ca totusi si aceasta taxa de numai 50 de lei nu ne este tocmai accesibila tuturor. Din pacate insa asta este realitatea si nu putem face nimic sa o schimbam.
Desigur Romeo, esti binevenit si fara sa platesti taxa de inscriere. Astept pe email o copie de pe CI si un numar de telefon de contact cat mai curand posibil.

Costin IATAN
TID Romania”;

The discussion has everything – it’s safe (Costin makes sure every legal aspect is met), it’s a great experience (“ești binevenit”), it’s cheap (hey! What’s cheaper than paying nothing?) and the people are very nice (even if the request is, to me, rather absurd, Costin says yes and welcomes the participant).

Convinced?

La primul popas eram bucuroasa ca am venit in aceasta tura. Insula aceea imensa de nisip, ca o pata alba pe Dunare m-a ajutat sa-mi regasesc linistea si pentru prima data m-am simtit  cu adevarat atasata acestui grup.
Deja stiam ca voi mai participa. Apoi totul a decurs firesc si simplu: al doilea popas, apoi trecerea pe langa o insula, pe o potiune ingusta unde puteai sa juri ca esti in Delta pe canal… Aceasta bucata de drum o vad si acum daca inchid ochii.
Insula de popas, incredibila. Pozele stau marturie!
Oboseala m-a ajuns, deoarece era cald si trasesem ceva la padela. Am fumat o tigara, m-am relaxat si am inceput sa descarcam bagajele. Baietii au adunat lemne pentru foc, am pus corturile si am incropit ceva de mancare. Intre timp, in zona focului de tabara, unde era infipt si steagul tarii noastre, dragii nostri organizatori, plini de energie (ma miram de unde mai au) si entuziasm incepusera pregatirile pentru traditionala ciorba de peste. Ma intreb si acum, unde au incaput in canoe atatea lucruri: ceaunele (pentru ciorba si mamaliga), gratarul, legumele, carnea, painea, vinul (excelent !!!), cafeua de dimineata cu ibricul asociat, checul, vasele de unica folosinta, apa… fiindca eu si Radu fusesem foarte “zgarciti” la capitolul bagaje, greutate, spatiu…
Seara a fost minunata, o obosela placuta ma tragea la cort dar am facut o plimbare pe insula. Am mancat, am povestit si stat in jurul focului, cu ochii pironiti in valvataile acestuia si cu mintea goala… goala…
Noaptea a fost destul de rece… Dimineata m-am trezit greu fiindca eram obosita si as mai fi dormit insa pasarelele ciripeau deasupra cortului nostru. Soarele era deja sus pe cer. Am baut cafeaua si am inceput sa strangem. Ma dureau muschii spatelui. Of, mi-am zis, ce ma fac?
- Bea apa multa!  imi spunea Radu… insa eu nu l-am ascultat. N-am mancat mare lucru fiindca am prostul obicei de a nu manca dimineata. Nu m-am dat cu crema de protectie, fiindca mi-am zis ca nu arde soarele asa tare si oricum nu am o piele sensibila.
Dunarea era incredibil de linistita, mai calma si mai neteda ca un lac. Am pornit veseli, stiind ca azi va fi un pic mai scurt si mai usor deoarece nu era vant. Oglinda apei m-a ametit, nemancatul si lipsa apei si-au spus cuvantul… M-am speriat din cauza ametelii, dar a trecut. Cand ne-am regrupat, pe apa, m-am hidratat corespunzator, am mancat un baton energizant si totul a fost OK.
Un ultim popas pe o plaja de nisip, poza de grup…. Au inceput sa apara regretele ca ne apropiem de final…

S-a mers lejer, o plutire continua… fara nici un efort,  pana cand am vazut primele constructii de la Silistra. Ma bucuram ca am ajuns la final, intreaga si uscata!!! Am simtit in jur o vaga tristete fiindca tura luase sfarsit.
Am tras pe mal si am inceput sa strangem, fara prea multa tragere de inima… S-a terminat, ne vedem data viitoare. Eram toropiti de caldura. Noroc cu berea rece si proaspata, pe care mi-am cumparat-o de la Calarasi. O ultima poza cu zambetul pe buze si cu promisiunea ca ne vom revedea cat de curand.

Zambesc si acum, cand scriu aceste randuri. Multumesc tuturor!

Anca CRUCEANA

To follow…