Cu caiacul pe Dunăre la 1891, de la Pădurea Neagră la Marea Neagră – Prima parte

Francis Davis Millet a fost un pictor, sculptor şi poet american născut la 3 Noiembrie 1848 şi a murit la 15 Aprilie 1912 pe Titanic, odată cu scufundarea acestuia.
În 1891, Millet împreună cu Alfred William Parsons, un pictor de origine britanică şi un al treilea personaj al cărui nume şi origine sunt necunoscute, au pornit într-o expediţie cu caiacele pe Dunăre, pentru prima dată în istorie, din munţii Pădurea Neagră până la Marea Neagră.
Cartea se numeşte “The Danube From The Black Forest To The Black Sea”, a fost publicată în anul 1893 şi se găseşte online în diverse formate electronice.

Am încercat o traducere începând cu Capitolul XIII când aceştia se apropie de teritoriul actualei Românii. De menţionat că la vremea aceea harta Europei de Est arăta cam aşa.

Harta Europei de Est la 1891

Harta Europei de Est la 1891

Capitolul XIII

De la înălţimile Belgradului am văzut vârfurile albastre ale munţilor departe către sud – pintenii măreţului lanţ Carpatic – şi după un traseu sinuos prin câmpia maghiară, aşteptam cu nerăbdare să ajungem în peisajul accidentat de care aveam să ne bucurăm în curând ca o schimbare de orizont. Nu am găsit pe hartă niciun oraş important între graniţa sârbească şi Orşova (malul românesc al Dunării începea aici pe vremea aceea), la Porţile de Fier; şi pentru că nu eram dornici de linişte după atâtea zile de încântare şi noutăţi în materie de costumaţii, am observat cu satisfacţie, pe măsură ce înaintam, că malul plat al Ungariei sau dealurile joase de pe celălalt mal nu ne ofereau nicio tentaţie în a trage la mal. Aveam încă îndoieli cu privire la felul în care vom fi primiţi în satele sârbeşti, Belgradul fiind singurul loc din Serbia pe care l-am vizitat şi nu puteam judeca din experienţa din capitală ce s-ar putea întâmpla dacă am trage la mal într-o localitate oarecare. Auzisem o mulţime de istorisiri în legătură cu dificultăţile călătorilor străini în zone îndepărtate din Serbia, motiv pentru care ne dotasem cu paşapoarte bine traduse în mai multe limbi. Şi pentru că nu am avut ocazia să le arătăm în Belgrad, începusem să avem îndoieli cu privire la utilitatea acestora motiv pentru care deja ne gândeam să tragem la mal într-un sat sârbesc numai pentru a testa această idee. Dar, înainte de a găsi un loc favorabil pentru a trage la mal, am zărit în faţa noastră la mare distanţă, cam în jurul prânzului în ziua de după ce am trecut graniţa, ceva ce părea o curioasă înşiruire de clădiri pe malul sârbesc parcă întinzându-se în Dunăre, ca pilonii unui uriaş pod feroviar.

Castelul de la Smederevo

Castelul de la Smederevo

Castelul de la Smederevo în prezent

Castelul de la Smederevo în prezent

La început am crezut că este un miraj, fenomen care ne înșelase de multe ori până atunci prin distorsionarea formelor și exagerarea înălțimilor, dar pe măsură ce padelam împotriva vântului am văzut în curând o colecție solidă de forme arhitecturale. Dar, numai atunci când ne-am apropiat la mai puțin de o milă de oraș am realizat că ceea ce noi credeam a fi o construcție modernă, erau de fapt turnurile înalte și zidurile unei mărețe citadele medievale de la Semendria (actual Smederevo în sârbă), ridicându-se cu o demnitate antică chiar din apele Dunării, parcă umbrind prin imensitatea lor micul oraș așezat la poalele acestei mari fortărețe.

În ultimii ani Semendria a căpătat o importanță comercială devenind un port cerealier şi atunci cand am intrat în oraş străzile înguste erau blocate de sute de care trase de boi, toate așteptându-și rândul la cântarele publice, unde greutatea grânelor era garantată de ofițerii orașului înainte de a fi încărcate. Printre o mulțime pestriță de sârbi cu barbare căciuli de blană, eșarfe roșii, sandale de piele și cele mai aspre articole de îmbrăcăminte țesute în casă, ne-am croit drum către fortăreață. Zidurile uriașe închid o suprafață triunghiulară de aproximativ 10 – 12 acri ocupând întreaga parte dintre râul Jessava și Dunăre. Clădirea în formă triunghiulară dintre cele două râuri este o citadelă fortifiată construită în 1432 de către despotul George Brankovich. Este încă păstrată în condiții excelente. Într-adevăr, zidurile și cele 23 de turnuri pătrate arată câteva semne remarcabile de descompunere, însă, cu excepția distrugerii integrale a platformelor de lemn, sunt aproape în stadiul în care au fost construite. Ici, colo inscripții or fragmente ale unor statui construite în ziduri datează importanța orașului încă de pe vremea ocupației romane, pe când așezarea era fără îndoială una dintre cetățile importante de-a lungul fluviului.

Barăcile garnizoanei sârbe arătau mai degrabă a colibe în comparație cu turnurile imense și zidurile înalte ale structurii medievale. Din vârful unuia dintre turnuri am avut o panoramă de o frumusețe variată, întinzându-se de la înălțimile Belgradului până la lanțul Carpatic, ce se zărește încețoșat dincolo de întinderea scânteietoare a Dunării ce se desparte în multe brațe formând numeroase insule și, la fel ca mai sus printre munții Baden, se oprește parcă adăugând volum și forță pentru a străpunge marele defileu ce descompune masa zimțată de munți pentru următoarele aproximativ 50 de mile, înainte de a-și relua cursul domol.

La plecarea din Semendria șeful poliției a fost și el printre cei care s-au strâns să ne vadă cum plecăm și astfel ne-am gândit că e momentul să verificăm dacă pașapoartele noastre vor fi onorate. Le-am întins oficialului, modest pentru început, dar el nici nu a vrut să-și arunce ochii pe ele. „Dar sunt pașapoartele noastre,” am spus noi. „Ne-au costat o grămadă de bani și timp și dacă niciun oficial nu se uită la ele le-am făcut de prisos și-apoi nu sunt valabile decât un an!” Dar el a refuzat în continuare cu tărie că nu vrea să aibă de-aface în niciun fel cu ele, deși noi insistam cu îndârjire. Am plecat gata să credem în spusele unui glumeț prieten din Budapesta care ne spusese că oricine poate călători de la un capăt la altul al Dunării fără a avea nevoie de un pașaport ci mai repede oferind o masă la un restaurant bun care ar satisface orice oficial mai bine decât orice pergament semnat și parafat.

La Baziaș, pe partea maghiară a râului, punctul terminus al căii ferate ce vine de la Timișoara și unde de obicei turistul ia un vas cu aburi pentru a călători prin defileul Kasan (Cazane) și Porțile de Fier, nu este mai nimic interesant pe mal cu excepția unui restaurant al căilor ferate însă peisajul este grandios.

Castelul Rama

Castelul Rama

Dealurile acoperă integral cursul fluviului în timp ce călătorul se apropie din amonte și ruinele fine ale Castelului Rama, pe partea sârbească, par a fi situate pe malul unui mare lac și mărginit la sud de munții uriași, deschizându-se apoi după câteva mile din nou în alt lac care și el are orizontul sudic format dintr-un lanț de munți aparent de netrecut – de această dată adevărații Carpați.

De îndată ce am traversat fluviul dinspre Rama către grupul de case de pe malul apei la Baziaș, am obsevat că micul sătuc, pipernicit și neînsemnat pe lângă dealurile ca niște turnuri de de-asupra sa, era frumos împodobit tot cu steaguri. Pe măsură ce ne-am apropiat am distins în apropierea malului o ambarcațiune joasă gri cum nu mai văzusem până aici. S-a dovedit a fi o navă militară austriacă și motivul împodobirii locului era aniversarea zilei de naștere a împăratului Francis Joseph. În timp ce pluteam către nava militară am arborat și noi toate steagurile din dotare și în timp ce ne apropiam cu toată demnitatea eram întâmpinați cu zgomotele puternice ale dopurilor sticlelor de șampanie ce erau îndreptate către noi. Ne-am predat necondiționat și am schimbat cărți de vizită cu un grup de ofițeri care sărbătoreau ziua împăratului pe punte.

Am considerat captivitatea noastră atât de puțin deranjantă încât am hotărât să o prelungim până când poziția soarelui pe cer ne-a anunțat că trebuie să plecăm mai departe dacă doream să intrăm în defileu înainte de a se întuneca.

Graba noastră de a pleca era motivată de ambiția de a începe lupta cu fluviul la așa-zisele cataracte. Aceste obstrucții ne-au fost descrise de prieteni care au parcurs traseul în ambarcațiuni cu aburi ca fiind extrem de periculoase și, pe măsură ce ne apropiam de munți, toți oamenii fluviului cu care am discutat ne-au avertizat cu privire la pericolele curentului de mai jos și în niciun caz să nu ne aventurăm să trecem prin pasajul cu rapide (Explicaţia din DEX spune: rapid – substantiv neutru – Canal cu pantă mai mare decât panta critică și care racordează două tronsoane ale unui curs de apă situate la înălțimi diferite) fără o navă pilot din zonă. Chiar și noii noștri prieteni de pe nava militară, care de-abia trecuseră prin respectivul pasaj, ne-au prevenit să nu parcurgem partea cu rapidele în caiacele noastre și au depus eforturi în a ne arăta punctele periculoase pe hărțile lor.

Bineînțeles, cu cât auzeam mai multe despre aceste terori ale navigației cu atât deveneam mai nerăbdători să le descoperim și, cum nu doream să terminăm prematur călătoria noastră prin pierderea caiacelor, de asemenea nici nu intenționam să acceptăm declarațiile nimănui cu privire la respectivele pericole deoarece acestea erau relative. Ultimele cuvinte adresate nouă de către sfătuitorii noștri navali, în timp ce ne îndepărtam cu regret, au fost să ne asigurăm că vom lua o navă pilot la Drenkova, ultima oprire a navelor cu aburi înainte de rapide.

De la mare distanţă, chiar de mai jos de Baziaş, întregul orizont către sud şi est pare a fi format din ziduri solide şi stâncoase vizibile cu ochiul liber. Pentru aproximativ 20 de mile fluviul se desfăşoară printr-o plăcută vale, se desparte în jurul unei insule apoi se îndreaptă direct către bariera uriaşă, care se extinde spre stânga şi dreapta atât cât se poate vedea în depărtare. Pe măsură ce padelam prin curentul liniştit am trecut de oraşul sârbesc Grădişte apropiindu-ne din ce în ce mai mult de masa de piscuri colţuroase tăiate drept către cer şi deveneam din ce în ce mai nerăbdători să descoperim cursul fluviului prin lanţul muntos şi inconştient creşteam ritmul în care padelam de parcă am fi fost într-un concurs. Deodată, imediat ce am trecut de capătul insulei mari, panorama s-a deschis larg către est ca o cortină uriaşă şi fluviul, alunecând prin jurul unei stânci din mijlocul curentului, se vedea plonjând cu o viteză accelerată direct printr-o despicătură îngustă între zidurile înalte şi dispărând în adâncimile defileului. Păzind intrarea în defileu, ruinele Castelului de la Golubáç, de pe malul sârbesc, îşi îngrămădeşte turnurile înalte pe un pinten aplecat cu îndrăzneală deasupra râului şi umbreşte o mică dar plăcută pajişte verde în apropierea apei.

Castelul de la Golubáç

Castelul de la Golubáç

Fundaţiile Castelului de la Golubáç se spune că sunt de origine romană şi se spune că Elena, Împărăteasa Greciei, a fost închisă aici, dar ruinele vizibile acum sunt ale fortăreţei construite de Maria Tereza la mijlocul secolului trecut.

De-a lungul malului maghiar faimoasa şosea a Contelui Széchényi, pornind din oraşul Moldova (Actuala Moldova Veche din judeţul Caraş-Severin) până la Orşova, la frontiera cu România, arată liniile drepte ale tăieturilor în stâncă situate la doar caţiva metri de-asupra apei. Stâncile netezi şi perpendiculare sunt perforate de numeroase caverne, despre una dintre ele spunându-se că este originea tuturor roiurilor de muşte vicioase ce persecută turmele de bovine pe timpul verii. O legendă locală atribuie originea acestor muşte cadavrului dragonului ucis de Sf. Gheorghe.

Pajiştea verde de sub Golubáç ne invita să o folosim ca pe un plăcut loc de campare, pentru că seara se apropia cu paşi repezi pe măsură ce noi terminam desenele şi eram dispuşi să părăsim locul încântător. Dar unul dintre colegi, nerezistând impulsului de a penetra întunecatul defileu s-a lăsat în voia curentului. Întregul cer avea nuanţa roşului de cupru a apusului când ne-am pornit în căutarea sa. Fluviul se răsucea şi se repezea şi se lupta cu padelele noastre în timp ce noi pluteam în adâncul amurgului. Din când în când câte un anafor mare ne arunca în afara traseului nostru facând uşoarele noastre caiace să se mişte într-un mod cu totul neplăcut şi perturbant. Am mers mai departe, fără posibilitatea de a mai ne uita pe hartă şi fără nicio idee unde am putea întâlni periculoasele rapide şi vârtejuri din calea noastră. Am trecut pe lângă câteva focuri mici de tabără aproape de nivelul apei, folosind fluierele în mod repetat şi chiar când ajunsesem la concluzia că am trecut de locul unde colegul nostru trăsese la mal, din întuneric am primit răspunsul mult aşteptat şi în curând am campat.

Ţărancă româncă

Ţărancă româncă

Cântecul de jale al unei ţărănci, torcând dintr-o furcă, în timp ce mergea foşnind prin lanul de porumb din spatele locului nostru de campare, ne-a trezit cu mult înainte să treacă efectul celor 60 de mile padelate cu o zi înainte; şi dornici de a fi din nou printe vârtejuri, am mâncat un mic-dejun în grabă şi eram gata de a pleca mai departe către micul port din Drenkova, de unde ni se spusese să luăm o ambarcaţiune pilot. Înainte de a pleca am verificat cu o mai mare atenţie caiacele noastre, am testat padelele şi am pus la loc sigur în caiac toate lucrurile nefixate din jurul nostru. Deşi nu ne propusesem să ne umilim prin angajarea unei nave pilot prin pasajul cu rapide, ne-am gândit că ar fi bine să ne informăm cu atenţie înainte şi să găsim cel mai bun traseu, astfel am tras la mal la Drenkova şi am consultat agentul companiei vaselor cu aburi de acolo. Din păcate nu ne-a putut oferi prea multe informaţii utile, dar ne-a oferit o navă pilot şi ne-a sfătuit încă o dată să nu încercăm să trecem pasajul respectiv neînsoţiţi. Dar imaginea cu navele cu aburi trăgând după ele barje încărcate împotriva curentului erau pentru noi dovada satisfăcătoare a naturii obstrucţiilor şi, puţin impacientaţi de întârziere, am plecat, urmaţi de repetate şi confuze instrucţiuni. Din experienţa noastră îndelungată de pe Dunăre, am ajuns la concluzia că în general este un fluviu “manierat” şi oarecum regulat, care putea fi înţeles uşor şi al cărui curent nu ar pune în pericol nicio ambarcaţiune pe şenalul navigabil. Eram mult prea nerăbdători atunci, să analizăm cum ar putea fluviul cu adevărat să facă navigarea dificilă sau chiar periculoasă şi-apoi, în afară de asta nu am testat niciodată înainte caiacele noastre decât în apele agitate de dinainte de furtună, eram gata să ne asumăm riscul de a afla cum se comportă în curentul derutant şi valurile unei rapide adevărate.

Mai jos de Drenkova, Dunărea se îndreaptă către sud printr-o curbă şi apoi trasează prima linie nervoasă printre marginile de stânci abrupte din partea sârbească şi înălţimile stâncoase şi împădurite de pe celălalt mal. Nivelul apelor era apoape de cel mediu general în ziua când am trecut noi şi nu se vedeau stânci ieşind din apă. Un vânt frontal puternic tulbura fluviul atât de tare încât ne era imposibil să ne dăm seama unde era curentul mai puternic, nici să vedem unde sunt rapidele până nu ne aflam deja în ele. Pentru a face totul şi mai dificil, mai multe nave cu aburi trăgeau încărcături împotriva curentului, iar apa din zbaturile lor, de evitat cu orice preţ, creşteau în intensitate turbulenţa apei. Nu aveam altceva de făcut decât să ne stabilim propriul traseu destul de departe de navele cu zbaturi, pe cât posibil şi totuşi cât mai aproape de şenalul navigabil şi să evităm vârtejurile, care constituiau cel mai mare pericol, aşa cum ni se spusese.

Între ciocan şi nicovală nu este uşor, dar am continuat să padelăm în mod constant înainte, înfruntând valurile şi plonjând de fiecare dată cu viteză mare. Deodată, între două dintre caiace a apărut un vârtej uriaş şi cu o mişcare rotativă ameţitoare părea că se grăbeşte vicios în urmărirea caiacului de dinainte. Niciodată nu au fost folosite padelele cu mai mare vigoare sau îndemânare şi astfel delicatele ambarcaţiuni au alunecat graţios pe exteriorul vârtejului, în siguranţă, iar între timp vârtejul s-a închis pierzându-şi din putere. Dunărea ne-a arătat ce ar putea face dacă nu o iei în serios.

O a doua rapidă a urmat celei dintâi, nu foarte departe, la capătul unei porţiuni mai late imprejurată de munţi înalţi şi deşi nu observasem o creştere semnificativă a curentului, am auzit în curând vuietul rapidelor Greben – cea mai lungă şi mai dificilă parte navigabilă mai în amonte de cea de la Porţile de Fier. De îndată ce ne-am apropiat am zărit o linie de apă înspumată dintr-un mal in celălalt, aparent fără nicio întrerupere. Ne apropiam cu viteză de acest prag din valuri, unde jeturi scânteietoare de apă erau aruncate sus în aer, când din fericire am zărit o navă trecând în apropiere de malul sârbesc şi am padelat rapid în acea direcţie pentru a găsi şenalul, unde şansele să întâlnim temutele anafoare erau mai reduse. Înainte de avea destul timp să decidem care ar fi cel mai bun loc de a trece printre stânci eram deja în mijlocul unei porţiuni care rostogolea apa în toate direcţiile şi înainte de a ne trage sufletul din nou eram ca într-o piscină mai jos de imensa stâncă de la Greben, care, ieşind mult în largul fluviului îngustează mult canalul şi face curentul să curgă cu o rapiditate mare peste crestele zimţate ale stâncilor şi formează astfel un baraj natural pe fluviu în acest loc. În trecerea noastră antrenantă prin toate aceste valuri nu am luat o linguriţă de apă la bord deşi părţile superioare ale caiacelor noastre au fost spălate în continuu. Pe măsură ce înaintam căpătam şi mai multă încredere în ambarcaţiunile noastre astfel că ne avântam cu îndrăzneală prin cele mai aspre valuri, împinşi de entuziasmul pentru sportul neobişnuit şi plini de emoţia aventurii noastre. Caiacele săreau pur şi simplu din creastă în creastă şi de multe ori nu reuşeam să ne vedem unul pe celălalt din cauza apei pulverizate în toate direcţiile. După câteva reprize intense de padelat din greu am tras la mal respirând din greu într-un loc unde un grup de ingineri erau cantonaţi într-un proiect internaţional de îmbunătăţire a navigaţiei pe Dunăre.

Finalul capitolului XIII. Am păstrat toate imaginile originale din carte care nu sunt altceva decât nişte schiţe desenate de cei doi aventurieri, Millet şi Parsons.

Pe măsură ce voi traduce şi în funcţie şi de feedback-ul primit de la voi, voi posta şi următoarele capitole până la sfârşitul cărţii. Sper să vă fi captivat şi pe voi la fel ca pe mine. Trebuie luat în considerare faptul că această carte a fost scrisă în anul 1891 de către un american. Limbajul folosit este nu unul tocmai uşor.

Costin IATAN
TID România

Reclame
Acest articol a fost publicat în Expeditii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Cu caiacul pe Dunăre la 1891, de la Pădurea Neagră la Marea Neagră – Prima parte

  1. Bogdan zice:

    Faina istorioara si foarte buna traducerea!

    • Costin IATAN zice:

      Mulțumesc frumos Bogdan. În fiecare seară lucrez de zor la următorul capitol care pare chiar mai interesant cu o descriere foarte în detaliu a defileului Cazanelor. Mă întreb cu cât s-a schimbat oare peisajul de atunci în urma construirii celor două hidrocentrale. Cred că tu ne vei putea spune… 🙂
      Acum îmi doresc din ce în ce mai mult să ajung să padelez această parte a Dunării, care, spune Millet, „este de departe cea mai impresionantă şi mai spectaculoasă parte din peisajul întregului fluviu”.

  2. zaad zice:

    „…..Dunărea ne-a arătat ce ar putea face dacă nu o iei în serios…..”
    multumim pt traducere si postare !

  3. Hoinar zice:

    Multam fain Costin!
    De abia astept sa citesc in continuare 🙂

  4. SF zice:

    cool…, asteptam cazanele…

  5. Calin Nica zice:

    …Costin \m/ !, …citind am avut la un moment dat impresia ca simt mirosul dunarii, si vibratia anafoarelor in brate ,…, daca mai si bag o bere o sa dau si din brate langa tastatura :). Merci .

  6. dorin chis zice:

    Multumesc pentru aceasta traducere. Nu stiam ca acum mai bine de 100 de ani hobby-ul nostru se practica pe la noi, chiar daca nu de autohtoni.

  7. Pingback: Misterele Dunarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s