Cu caiacul prin Porțile de Fier, în urmă cu 122 de ani – Partea a II-a

Spre rușinea mea, dintotdeauna am crezut că Porțile de Fier sunt denumiri atribuite special hidrocentralelor construite pe Dunăre între anii 1964 și 1972. Nu este nici pe departe așa.
În capitolul următor este o descriere foarte amănunțită a defileului Cazanelor și a Porților de Fier la vremea aceea, în urmă cu 122 de ani.
Menţionez că textul de mai jos este partea a II-a din traducerea parţială a cărţii “The Danube From The Black Forest To The Black Sea” scrisă în 1891 de Francis Davis Millet, un pictor şi scriitor american ce a parcurs respectivul traseu cu caiacul în acelaşi an.

CAPITOLUL XIV

Umărul stâncos de la Greben este sfâşiat şi plin de cicatrici iar fluviul sapă treptat şi liniar în pintenul său aspru. Mai în aval este în construcţie un dig pentru a abate curentul dintr-o parte unde apa este mică, iar la ceva distanţă mai jos, ancorate în mijlocul curentului, se zăresc uriaşele maşini de găurit, toate numai lanţuri, bări de metal şi pâlnii metalice, constant spărgând un strat mare de rocă ce cauzează rapidele din jur.
Inginerii veseli, care ne-au urmărit coborârea prin rapide cu mare interes, ne-au urat bun-venit când am tras la mal şi ne-au întâmpinat cu oferte de o ospitalitate substanţială şi, în timp ce serveam gustosul prânz, am discutat pe o temă de comun interes – capriciile marelui fluviu. Când am plecat, pe la ora două, încă mai aveam de padelat în jur de 25 de mile până la Orşova, unde ne propusesem să ne petrecem noaptea, gândind că nu avem unde să campăm în strâmtoare. Nu am fi avut adăpost împotriva vântului violent din amonte până la ieşirea din defileu, deci aveam motive de grabă. Mai jos de Greben fluviul face o curbă mare dinspre sud către nord-est, unde are lăţimea de aproximativ o milă, apoi dintr-o dată se îngustează şi ia o remarcabilă traiectorie dreaptă printr-o adâncă despicătură între munţi, până se întoarce din nou

Prin defileul Cazanelor

Prin defileul Cazanelor

spre sud către Porţile de Fier. Strâmtoarea prin care trece se numeşte defileul Cazanelor şi este de departe cea mai impresionantă şi mai spectaculoasă parte din peisajul întregului fluviu. Prăpăstii calcaroase se întind pe multe zeci de metri în sus în mase uriaşe de ambele părţi şi pe măsură ce ne apropiem de strâmtoare pare că o mare convulsie a naturii a despărţit stânca uriaşă în două lăsând o prăpastie adâncă şi îngustă pentru ca fluviul să poată trece. Înainte de a fi construită şoseaua Contelui Széchényi de-a lungul malului unguresc, în 1840, nu a existat alt drum practicabil de-a lungul defileului de la marele drum construit de Traian pentru armata sa în campania Dacică. La intrare, unde fluviul e constrâns la o lăţime de 180 de metri, tăieturile drepte ale şoselei moderne şi crestăturile mari în stânci lăsate de drumul lui Traian, sunt ambele caracteristici importante în peisaj.

Urme ale vechiului drum roman

Urme ale vechiului drum roman

Aici fluviul năvălește violent prin jurul unei stânci înalte din mijlocul curentului, ce cauzează vârtejuri periculoase în urma sa, apoi plonjează printr-o despicătură îngustă cu un volum de apă de o adâncime de aproximativ 60 de metri sau mai mult și fierbe în anafoare uriașe pulsând puternic pe toată distanța. Strâmtoarea devine din ce în ce mai îngustă, piscurile din ce în ce mai înalte, stranii și amenințătoare anafoare zbuciumă suprafața apei din adâncul întunecat al torentului. În adâncul prăpastiei este aproape beznă și în impresionanta liniște, murmurul fluviului neliniștit sună monoton și jos precum valurile unei mări îndepărtate ce se sparg în stabilopozi. Gigantele stânci se apropie din în ce mai mult, până aproape se ating una de alta. În ultima parte ele forțează puternicul fluviu printr-o deschidere de numai 120 de metri; şi apoi, parcă ostenite de efortul de a strangula irezistibilul fluviu, se retrag din nou, încetul cu încetul curentul își recâștigă suflarea normală şi se deschid într-o întindere plăcută cu dealuri înalte și împădurite, îngrădind către nord o fertilă vale cu lanuri de porumb copt şi, către sud, înălțându-şi vârfurile accidentate aproape perpedicular pe luciul apei. Aici drumul roman este încă parțial practicabil și sub o prăpastie impozantă, pe o stâncă ieșită adânc în afară, marele general a ordonat, în anul 103, o gravură sculptată, pe care încă se mai pot citi următoarele:

Gravură - Tabula Traiana

Gravură – Tabula Traiana

comemorând victoria asupra naturii şi a omului. Natura nu l-a iertat pe Traian pentru profanarea uneia dintre cele mai sublime lucrări ale ei şi prin trecerea secolelor ea a erodat treptat gravura în stâncă, amenințând-o cu distrugerea completă în ciuda solidei lucrări, până când au fost ridicați doi masivi piloni pentru a susține inscripția dărăpănată. În timp ce creionam desenele, cu interesantele urme ale drumului roman unde se vedeau urmele pilonilor încrustați în stâncă pentru a lărgi platforma, doi băștinași s-au apropiat vâslind împotriva curentului pe lângă marginea stâncii într-o barcă scobită dintr-un trunchi de copac și au acostat de colțul unei stânci, la baza vechiului drum roman unde aveau o mică tabără de pescari. Barca, ustensilele, îmbrăcămintea, erau toate la fel ca în zilele când strămoșii lor călăuzeau galerele lui Traian printre vârtejurile periculoase ale defileului. Dacia Felix este acum doar un nume şi o gravură deteriorată precum și urmele dărăpănate ale vechiului drum roman de-a lungul Dunării sunt singurele amintiri ale cuceririlor unui general în această îndepărtată parte a lumii, ce pot sugera câte ceva despre civilizația pe care a întemeiat-o aici. Dar localnicii sunt încă neschimbați, din punct de vedere al veștmintelor, vorbesc o limbă apropiată de vechiul dialect roman, lucrează pământul și prind peștele cu aceleași unelte rudimentare pe care Traian le-a găsit în mâinile barbarilor fericiți din Dacia Felix.

Era cu mult peste lăsarea întunericului atunci când ne-am îndreptat caiacele către luminile licăritoare ale Orșovei în locul de acostare al vaselor cu aburi. Sunetul muzicii țigănești venind din grădina restaurantului de pe malul apei răsuna peste apa care curgea în liniște, acum argintie datorită reflecţiei lunii, care apărea cu întârziere de peste munții înalți. Am auzit din nou accentele moi ale limbii maghiare și intoxicantele acorduri ale csárdás-ului (Notă: dans tradițional popular de origine maghiară). Freneticul conducător al tarafului de țigani revărsa muzica sa în urechile noastre dornice de ascultare, desenând parcă cu arcușul său nervos chiar pe sub borurile pălăriilor noastre, pentru a nu pierde nici măcar o vibrație ale corzilor agitate. Târziu în noapte am stat acolo, captivi muzicii și frumuseții peisajului în lumina lunii, împotrivindu-ne să pierdem măcar un moment din ultimele prețioase ore ce ne mai rămăseseră de petrecut în fascinanta și adorata Ungarie.

La fel ca toate orașele de frontieră, Orșova are o populație eterogenă, ceea ce îi oferă un aer interesant acestui loc, altfel cu totul plictisitor și neatractiv. În afară de importanța comercială pe fluviu şi a căii ferate ce merge de la Budapesta la București, este, cel puțin pe timpul verii, locul de popas a multitudinii de români și maghiari ce merg la băile de la Méhadia, sau Băile Herculane, cum li se mai spune, după numele roman, Thermae Herculis, un pitoresc şi luxos stabiliment de băi termale sulfuroase la cateva mile în interiorul țării, într-un minunat defileu al Munților Carpați.

Printre colecția pestriță de țărani zăriți pe stradă, turcii sunt de asemenea întâlniți, în toată sărăcia şi mizeria lor, pentru prima dată pe Dunăre. Prin tratatul de la Berlin, mica insulă fortifiată Adah Kaleh, la trei mile mai jos de Orșova, a fost cedată Austriei, citadela urmând a fi demolată. Dar pentru că întreaga populație era formată din turci şi pentru că părea că nu există nicio metodă decentă de a scăpa de ei, li s-a permis să dăinuiască acolo, fără însă a beneficia de drepturi de cetățenie austriacă, dar nefiind nici răspunzători în fața sultanului în niciun fel, neplătind taxe nici către Austro-Ungaria nici către Turcia. Vicleanul turc profită la maxim de poziția sa, practică un comerț înfloritor din tot felul de bagatele și câștigă un frumos venit de pe urma turiștilor ce vizitează insula pentru a vedea un turc în mediul său autentic şi vinde cel mai bun tutun ce poate fi cumpărat de la nord de Balcani, cu prețuri pe măsură declarând sus și tare că a plătit taxe vamale în Austria.

Insula Ada Kaleh în anul 1935 - sursa: Panoramio

Insula Ada Kaleh în anul 1935 – sursa: Panoramio

Imediat după această insulă, Dunărea face un cot strâns către sud-est şi 3 – 4 mile mai jos de frontiera română, se rostogolește cu întreaga sa putere peste un strat consistent de stânci pe o lungime de o milă şi jumătate dintr-un mal în celălalt lăsând doar un canal îngust și încâlcit pentru vasele cu aburi în apropiere de malul românesc, întotdeauna periculos pentru navigație şi când nivelul Dunării este scăzut, pasibil doar de către ambarcațiunile cu un pescaj mic. Pe parcursul acestei rapide lungă de o milă și jumătate nivelul fluviului scade cu aproape 5 metri, iar această parte a defileului întins se numește Porțile de Fier. La origine acest nume a fost atribuit de către turci (Demir Kapou) rapidelor de mai jos de Drenkova şi celor din apropiere de Orșova, numindu-le Porțile de Fier de Sus și respectiv Porțile de Fier de Jos. Numele, care însemna de fapt obstacole în calea navigabilă, mai curând decât porți naturale deschise în munți, sunt atribuite în prezent rapidelor de jos, iar călătorul care a trecut prin defileul Cazanelor se așteaptă de obicei la încă o strâmtoare la Porțile de Fier de Jos. Cu siguranță va fi dezamăgit, pentru că Porțile de Fier de Jos reprezintă doar o serie de rapide periculoase în locul unde fluviul se extinde după ce trece de munți, iar peisajul aici este blând şi neinteresant în comparație cu cel de la defileul Cazanelor.

De la Belgrad la Ruse

De la Belgrad la Ruse

Odată cu trecerea de munții Carpați se termină şi seria de defileuri remarcabile ce au fost descrise la diverse intervale de-a lungul fluviului de la începutul cărții şi pînă aici, lăsând loc întinselor câmpii ale României până la ţărmul Mării Negre. Porțile de Fier au fost încă de la începuturile istoriei de o mare importanță militară și politică, formând ca şi în prezent o barieră între Est și Vest. După scrierile lui Strabo (istoric, geograf şi filozof antic grec) aici se termina Dunărea și începea Istrul, partea de după Carpați era cunoscută de vechii greci ca Istros. Nu există arhive care să menționeze Dunărea de mai sus de Carpați înainte de primul secol înainte de Hristos, când a fost descoperit de către armatele romane de sub conducerea lui Cezar, care probabil i-a dat numele de Danubius. Max Müller, în studiul său despre originea numelui Danube, spune că numele latin este probabil o traducere a cuvântului de origine Aryană ”danu” care înseamnă ”umed”, sau o adaptare a aceluiași cuvânt persan care înseamnă ”râu”. Nu cred că mai e nevoie să se menționeze că în prezent fluviul are câte un nume diferit în fiecare țară prin care curge. Germanii ii spun Donau, maghiarii îi spun Duna, românii îi spun Dunăre iar sârbii, bulgarii și rușii îi spun Dunav.

Porțile de Fier marchează în istoria expediției noastre pierderea Amiralului flotei noastre care, epuizând tot timpul avut la dispoziția sa, a fost obligat să ne lase singuri de aici mai departe, spre marele nostru regret și marea şi intensa lui dezamăgire.

Corpul Internațional de Ingineri, care execută lucrările de îmbunătățire a navigației pe partea cu rapide din defileul Carpaților, au început să taie un canal printre stânci la Porțile de Fier de-a lungul malului sârbesc. Proiectul a început din toamna anului 1890 şi se va termina în 1893. Inginerii lui Traian făcuseră de asemenea o parte a unui canal similar iar materialul vechiului terasament era acum folosit pentru a construi modernele diguri. Ca niște călători conștiincioși cum suntem, am inspectat lucrările şi la invitația inginerilor, am petrecut o jumătate de zi în prezența lor. La fel ca în multe alte lucrări din jurul lumii, munca este în general în mâna italienilor care arată exact ca muncitorii de la Croton Aqueduct (un sistem complex de distribuție a apei construit între 1837 și 1842 la New York).

Am avut parte de veșnicul nostru inamic, un violent vânt frontal, în ziua în care ne-am încredințat flota noastră rapidelor Pregrada la Porțile de Fier şi am avut un sfert de oră foarte încărcat încercând să scăpăm de anafoare şi evitând vârtejurile. Nefiind în stare să judecăm de la nivelul apei care ar fi cel mai bun traseu printre valurile galopante, am ținut un curs drept pe cât ne-a permis curentul furios și derutant şi am ajuns în siguranță în apele calme de mai jos, unde am avut un moment de liniște pentru a contempla peisajul de acolo din mijlocul fluviului pentru a cădea împreună de acord că era dezamăgitor după cel măreț din defileul Cazanelor. Pentru o milă sau două mai departe am realizat că trebuie să cârmim cu grijă, din cauza anafoarelor care apăreau pe nepregătite gata să ne smulgă padelele din mâini. Stăvilare mari pentru sturioni pe malul sârbesc era semnul că apele învolburate s-au terminat şi am plutit liniștiți mai departe pe lângă plasele de pescuit marcate cu tărtăcuțe ce pluteau la suprafață. Un peisaj de țară plăcut și liniștit se întindea în fața noastră cu dealuri galbene fierbinți şi câte un oraș de fiecare parte – Kladovo cu fortărețe din cărămidă şi moderne terasamente pe malul sârbesc şi Turnu Severin cocoțat pe un mal abrupt puțin mai jos. Pentru că încă nu acostasem până acum în România, am decis să mergem pe lângă malul stâng pentru a vedea dacă locurile sunt mai interesante decât orașul de dincolo de Dunăre ce arăta modern, comun dar neatractiv. Pe măsură ce coboram studiind aceste noi ambarcațiuni, primele pe care le văzusem cu catarg şi vele, am observat, pe malul apei mai jos, ruina fostului pod al lui Traian și ne-am gândit să ne oprim pentru a-l desena. În timp ce treceam de oraș am văzut un soldat într-o uniformă albă de in încercând să țină pasul cu noi, dar nefăcând niciun semn nici nu ne-am gândit că ar avea alt motiv sa ne urmărească decât pura curiozitate. Chiar mai sus de ruine un grup de soldați se spălau, o santinelă stătea de pază în fata unei gherete şi doar puțin mai jos câțiva localnici își spălau caii iar femeile spălau hainele lovindu-le de pietre.

Rămășițe ale Podului lui Traian

Rămășițe ale Podului lui Traian

Am întors caiacele îndreptându-ne către malul din apropiere de ruina podului, când un strigăt puternic din partea santinelei ne-a ridicat privirile. ”Nu vă apropiați!” a comandat el într-o română hotărâtă. Dar nevăzând nicio fortăreaţă în apropiere şi neavând alte sinistre intenţii decât cele pur artistice, nu am găsit niciun motiv să nu putem trage la malul unde localnicii aveau treburile lor şi am continuat să padelăm încet către malul mâlos. “Nu vă apropiaţi! Rămâneţi pe apă!” a strigat el din nou. “Este vreun război pe aici?” am întrebat noi cu simţul umorului. “Nu, dar nu aveţi voie să trageţi la mal! Nu vă apropiaţi sau trag!” “Trage, oricum nu vei nimeri” am replicat, crezând că este o ameninţare neîmtemeiată a unui soldat doar jumătate serioasă. Dar el a devenit din ce în ce mai agitat pe măsură ce ne apropiam şi, scoţând un cartuş din cartuşieră, ni l-a arătat şi la pus în armă. De-abia în acest moment soldatul care ne urmărise pe mal a ajuns răsuflând greu şi a preluat comanda ordonâdu-i santinelei să ne acopere cu arma sa, până când soldaţii care se spălau puteau ajunge la caiacele noastre. Am rămas pe loc pentru câteva momente, iar apoi gândind că farsa a mers destul de departe am tras la mal şi ne-am predat caporalului, santinelei şi celor câţiva soldaţi îmbrăcaţi doar pe jumătate. Înarmaţi cu două paşapoarte foarte scumpe dar până în prezent total inutile, am urmat caporalul o bună distanţă de drum până în oraş la sediul central, am arătat paşapoartele ofiţerului de serviciu care imediat ne-a redat libertatea, cu scuze politicoase pentru deranjul cauzat de oamenii săi. Când am ajuns din nou la caiace am distribuit ţigări grupului de soldaţi care ne păziseră ambarcaţiunile şi am trimis câteva sus santinelei beligerante care nu a dispreţuit cadoul de la inamicul recent. Un tânăr evreu care nu îşi primise porţia de ţigări a remarcat cu un umor inconştient, “Dacă santinela trăgea în voi, bănuiesc că acum i-aţi fi dat trabuce!”

Țărani români

Țărani români

Plutind în jos şi urmând o mare buclă a fuviului într-un peisaj uscat şi galben, ne-am revenit după emoţiile cauzate de primul nostru conflict cu armata, am privit gălăgioşii sârbi cum strângeau recolta pe malul sârbesc şi femeile românce, în costumele simple din cămăşi albe de in şi lungi ciucuri de lână atârnând în spate de brâul care fixează un şorţ sclipitor colorat în talie, cărând apă în clasicele ulcioare sau învârtind din fuioare în timp ce mergeau. Ici colo grupuri de bărbaţi care se asemănau aşa de mult cu vechii daci, cu tunica largă şi pantaloni, sandale, brâuri şi căciuli din blană de oaie, rătăcind pe pantele aride, pete albe pe un fundal galben însorit. Chiar şi soldaţii pe care îi vedeam acum la intervale repetate în barăcile lor, erau la fel de barbarici în aspect ca ţăranii şi puteau fi recunoscuţi ca soldaţi doar după echipamentul care îl cărau. De-a lungul unei porţiuni liniştite am întâlnit un grup de ambarcaţiuni scobite din trunchiuri de copac, fiecare dintre ele cu câte doi sârbi, plutind în curent şi trăgând plase de pescuit largi pe măsură ce înaintau.

Bărci de pescuit sârbești

Bărci de pescuit sârbești

Trăgeau la mal după micul sătuc, scoteau plasele, trăgeau bărcile la iedec împotriva curentului şi, trăncănind neîncetat şi viguros, pluteau din nou în jos ca şi mai înainte. Aproape singurele clădiri ce puteau fi văzute pe malul românesc erau pichetele cu militari care păzeau fiecare posibil loc de a trage la mal. Ne-am dat seama treptat şi numai după experienţe anterioare, că eram acum sub atenta supraveghere militară, de care nu aveam să scăpăm până când vom ajunge la Marea Neagră.

Dacă v-a plăcut ce tocmai aţi terminat de citit distribuiţi vă rog link-ul mai departe.

Costin IATAN
TID România

Reclame
Acest articol a fost publicat în Expeditii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Cu caiacul prin Porțile de Fier, în urmă cu 122 de ani – Partea a II-a

  1. dorinchis zice:

    Mi-a placut, cum sa nu! Nu exista cumva si o partea a treia?

  2. Pingback: Misterele Dunarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s