1-2 Mai cu caiacul pe Dunăre

Iată că am ajuns şi la a 4-a ediţie a turei noastre de 1 Mai cu caiacul pe Dunăre. Poate vă aşteptaţi să vă spunem că ne-am reinventat, că anul acesta venim cu ceva absolut nou, nemaivăzut, nemaiauzit. Ei bine, nu. Vom servi aceeaşi ciorbă de peşte cu mămăliguţă, aceeaşi tochitură, gătite toate la foc mocnit pe malul Dunării şi tot de Chef Teo ca în toţi anii anteriori. În fiecare an au fost participanţi cu care ne cunoşteam deja din turele trecute dar de fiecare dată ne-am făcut şi prieteni noi. Până la urmă asta este ideea. Cât mai mulţi dintre voi să descopere magia Dunării, întotdeauna în compania unor oameni de calitate şi să ne facem cu toţii prieteni noi care la rândul lor devin prieteni vechi cu care ne vedem cu drag de fiecare dată când avem ocazia.

Danube Panorama

Foto by jean.ro

Dunărea este extraordinară şi îţi oferă un sentiment de libertate totală, sentiment ce nu îl poţi găsi prea uşor în viaţa urbană din prezent. Poate doar în vârful muntelui mai poţi experimenta ceva similar.

Astfel, te invităm să vii cu noi cu caiacul sau canoea pe Dunăre pentru două zile de linişte şi pace cu natura. Nu este o tură recomandată specialiştilor. Dacă ştii să înoţi şi îţi place să ieşi în natură cu prietenii sau cei apropiaţi, atunci această tură este potrivită pentru tine. Nu ai nevoie de experienţă în padelat. Vom parcurge lejer distanţa dintre Giurgiu şi Olteniţa în două etape de câte aproximativ 30 km pe zi.

DanubePunem la dispoziţia voastră 10 locuri în ambarcaţiunile noastre, caiace de simplu, de dublu sau canoe, echipate complet. Veţi avea nevoie doar de echipamentul de campare.

Vă recomandăm să vă luaţi camerele foto. Vom fotografia pelicani, cormorani, egrete, raţe sălbatice şi multe peisaje. Aşa cum spuneam şi mai sus Dunărea este magică!

Întâlnirea va fi Joi 1 Mai 2014 ora 7:00 la Olteniţa, pe strada Mihai Bravu lângă sediul BCR. Uşor de ajuns. Olteniţa este un oraş mic. Aici ne vom lăsa maşinile şi ne vom urca în microbuzul închiriat special ce ne va duce la Giurgiu. Transportul participanţilor precum şi a ambarcaţiunilor acestora este inclus în taxa de participare.

Vom fi pe apă cel mai târziu la ora 9:00. Vom face câteva pauze pe timpul zilei pentru socializare şi/sau câte o gustare. În jurul orei 16:00 vom ajunge la locul de campare unde încep activităţile bine împărţite fiecărui participant. Vom strânge lemne pentru focul de tabără şi ne vom instala corturile în timp ce borşul de peşte fierbe mocnit la foc mic. În jurul orei 19:00 vom servi masa după care vom aprinde focul de tabără.

Foc de tabara pe malul DunariiA doua zi, nu foarte de dimineaţă, după ce servim micul dejun şi strângem corturile, pornim mai departe pentru etapa a doua a turei noastre până la Olteniţa unde sperăm să ajungem cel mai târziu în jurul orei 17:00. Aici ne luăm maşinile şi rămas bun până la următoarea întâlnire.

Sunt asigurate, conform tradiţiei, transportul (persoane şi ambarcaţiuni) dintre Olteniţa şi Giurgiu, cina din prima seară ce va fi alcătuită din vestita ciorbă de peşte a la Chef Teo şi felul secundar, micul dejun de a doua zi, foarte bogat şi diversificat gen bufet suedez şi masa de prânz surpriză.

Veţi avea nevoie printre altele de:
– hrană pentru prima zi de padelat, cu excepţia cinei care e asigurată;
– apă sau soluţii alternative necesare hidratării pentru cele două zile;
– echipament de campare: cort, saltea izopren, sac de dormit, lanternă/frontală, etc;
– pelerină/jachetă de ploaie;
– cămăşi cu mânecă lungă şi pantaloni lungi, în culori deschise pentru protecţie împotriva soarelui pe timpul zilei;
– pălărie cu boruri cât mai largi şi ochelari de soare;
– cremă de protecţie solară;
– soluţie sau spray împotriva ţânţarilor pentru seara (IMPORTANT!);
– haine groase pentru seara (este posibil sa scadă temperatura în jurul valorii de 10-12 grade C);
– saci impermeabili pentru lucrurile personale. Este recomandat să aveţi haine uscate oricând la îndemână;
– saci de gunoi pentru locurile unde vom lua pauze şi pentru locul de campare.

Fiecare participant se va aproviziona singur cu suficientă apă potabilă pentru tot traseul.

În cazul în care vremea va fi potrivnică (ploi torenţiale de lungă durată, furtună, vânt puternic sau orice alte condiţii meteo ce ar putea periclita siguranţa noastră) tura va fi amânată pentru 2 şi 3 Mai sau 3 şi 4, în funcţie de prognoză.

ATENŢIE!!! Locurile sunt FOARTE limitate şi de obicei se dau din primele 2 – 3 zile.

Galerii foto din anii anteriori:

Tura 1 Mai 2011 de la Giurgiu la Oltenita (by Viorel ILIŞOI)

Tura 1 Mai 2011 de la Giurgiu la Oltenita (by Jean.ro)

Tura 1 Mai 2012 de la Olteniţa la Călăraşi (by Jean.ro)

Mărturii, pe blogurile personale ale celor de mai jos:

– Pe Dunăre de la Giurgiu la Olteniţa – by rodiq.ro
– De ce să mergi cu caiacul pe Dunăre – by olivian.ro
– Cu Pelicanul pe Dunăre – by len.ro
– Jurnalul unui începător – by Ana Cruceană

Pentru detalii şi înscrieri aşteptăm mailul vostru la adresa de mail costin.iatan@gmail.com.

Lista cu participanţii înscrişi până în prezent.

Costin IATAN
TID România

Reclame
Publicat în Ture | 2 comentarii

Cu caiacul pe Dunăre în urmă cu 122 de ani – Partea a III-a

Este interesant faptul că această expediţie a avut loc la numai câţiva ani după Războiul Ruso-Turc de la 1877-1878, război ce a frământat adânc peninsula balcanică. Temerarii noştri călători au avut parte astfel de ceva experienţe interesante de ambele maluri ale Dunării.
Menţionez că textul de mai jos este partea a III-a din traducerea parţială a cărţii “The Danube From The Black Forest To The Black Sea” scrisă în 1891 de Francis Davis Millet, un pictor şi scriitor american ce a parcurs respectivul traseu cu caiacul în acelaşi an.

CAPITOLUL XV

La amiaza zilei ce a urmat după experienţa noastră cu sistemul de pază al frontierei din România, am auzit împuşcături şi bătăi de tobă în satul sârbesc Brza Palanka şi, de îndată ce am acostat acolo, am găsit satul într-o agitaţie vivace. Grupuri de femei şi bărbaţi umpleau tigve cu apă din fântâni şi se grăbeau sus pe deal către marginea satului.

Ţărani sârbi cărând apă pentru tabăra de la Brza Palanka

Ţărani sârbi cărând apă pentru tabăra de la Brza Palanka

Pe lângă vasele cu apă, cele mai multe femei şi o mulţime de copii cărau coşuri cu pâine, mâncare şi boccele cu struguri. Străzile fierbinţi şi prăfuite mişunau de ţărani, cei mai mulţi îmbrăcaţi în veştminte albe de in. Bărbaţii purtau eşarfe de un roşu aprins iar femeile şorţuri viu colorate. Cu toţii erau încălcaţi cu sandale largi şi şosete groase din lână. În timp ce ne întrebam ce e cu toată hărmălaia asta, a început să sune o tobă din ce în ce mai aproape şi apoi a apărut o miliţie (wikipedia: un grup de cetățeni organizați astfel încât să asigure un serviciu paramilitar) formată din cei mai sălbatici bărbaţi care au purtat vreodată o carabină, ce înaintau grăbit pe o alee îngustă tropăind într-un nor de praf şi au dispărut împreună dincolo de marginea dealului. Apoi încă un grup şi încă unul, ce arătau din ce în ce mai barbarici, urmau aceeaşi cale, cu întreaga populaţie după ei şi noi printre ei. Când am ajuns în vârful dealului am zărit cea mai ciudată şi barbară tabără pe care ne-o puteam imagina.

Miliţie sârbă

Miliţie sârbă

Tot platoul, întins şi uscat, era acoperit de nişte adăposturi sau barăci construite din crengi de stejar, aliniate în forma unui patrulater care închidea o suprafaţă de vreo 10 hectare. La umbra acestor grosoloane adăposturi şedeau sute de bărbaţi ce înfulecau prânzul, adus mai devreme de copii şi femei. După ce toţi bărbaţii au fost serviţi, s-au ghemuit şi aceştia pe vine în apropiere să-şi manânce modestul lor prânz. De-a latul suprafeţei de paradă erau două grămezi paralele de paie, care evident erau paturile în care dormeau noaptea bărbaţii. Am înţeles de îndată că ne aflam în tabăra anuală a miliţiei sârbe, şi nu am fost surprinşi să vedem că apariţia noastră acolo a cauzat ceva interes şi curiozitate, fiind singurii îmbrăcaţi în stil european dintre toţi. În afară de asta, costumaţia noastră, fără îndoială, ar fi adus comentarii oriunde, urmare a amprentei aduse de noroiul de Dunăre şi a purtării în exces, care cu siguranţă i-a schimbat aspectul general într-unul unic. Gardianul de serviciu ne-a oprit să ne întrebe care este motivul prezenţei noastre acolo iar noi am răspuns că dorim să vizităm căpitanul, cu speranţa că există un grup de ofiţeri de rang mai înalt prezent în tabără. Răspunsul nostru fiind satisfăcător, ne-a lăsat să trecem de îndată, nefiind deloc curios ce căpitan doream să vizităm.

Comasarea trupelor sârbeşti la frontiera bulgară

Comasarea trupelor sârbeşti la frontiera bulgară

Am dat aceeaşi explicaţie încă de câteva ori, de fiecare dată când unii dintre soldaţi aveau resentimente în legătură cu desenele noastre şi încet-încet ne-am făcut cale înăuntru. Nu mâncasem nimic de la răsăritul soarelui şi padelasem mai mult de 20 de mile, astfel că după ce ne-am satisfăcut prima curiozitate am decis să mergem înapoi în sat pentru prânz şi să ne întoarcem înapoi pentru instrucţia de după masă. Dar de îndată ce am început să ne retragem, am trezit suspiciunea întregii tabere şi din toate părţile au început să ni se adreseze ţipăte şi vorbe ce păreau a fi pe un ton foarte violent şi supărat. Doar într-o secundă eram înconjuraţi de o mulţime furioasă de bărbaţi înarmaţi cu cuţite, carabine şi baionete. Orice explicaţii erau inutile acum şi aproape imposibile datorită faptului că stocul nostru de cuvinte în limba sârbă era pe terminate şi, după câteva încercări de a forţa bariera umană din jurul nostru, până la urmă am cedat şi am fost conduşi către baraca ce părea a fi sediul central. Aici am găsit doi ofiţeri de armată, un căpitan şi un locotenent, care răspundeau de tabără şi deci, cei care declarasem că urma să îi vizităm.
Ofiţerii au fost uluiţi la apariţa în uşa barăcii lor a doi oameni îmbrăcaţi în haine europene, deoarece agresorii noştrii luaseră deja o distanţă considerabilă lasându-ne să ne prezentăm singuri. Cu toate cele de mai sus ne-au primit cu mare amabilitate, oferindu-ne singurele scaune ce le aveau şi încercând să-şi ascundă nedumerirea prin diverse oferte de ospitalitate. Ne-am prezentat paşapoartele şi ne-am arătat a fi cât mai agreabili cu putinţă, tot timpul întrebându-ne care va fi rezultatul interviului nostru. Nu păreau a dori să scape de noi foarte repede fiind evident derutaţi cu privire la ce ar trebui să facă cu noi. Nu exista îndoială cu privire la acreditările noastre şi negreşit nu primiseră ordine clare despre cum să trateze o situaţie neaşteptată ca aceasta. Noi aveam dificila sarcină datorită incapacităţii de a explica situaţia noastră pentru că, deşi înţelegeam cea mai mare parte a celor spuse de aceştia în urma asemănării limbii lor cu cea rusă, vocabularul nostru de cuvinte sârbeşti era foarte limitat pentru a putea fi folosit în acest caz de urgenţă. Chiar dacă reuşisem să gestionăm cu succes partea filologică, explicând obiectul călătoriei noastre într-o sârbă uşor de înţeles, era normal să întâmpinăm aceeaşi dificultate, ca şi oriunde până acum, în a convinge că nu eram implicaţi în nicio întreprindere comercială ci pur şi simplu eram într-o călătorie de plăcere. Căpitanul a trimis oamenii săi în diverse direcţii pentru a găsi vorbitori de limbă germană sau maghiară şi într-un final a fost adus un ţigan care se presupunea a fi lingvist. Germana lui era limitată la o singură frază: “Was wollen Sie?” iar în maghiară nu ştia niciun cuvânt, fiind aruncat cât de curând înapoi afară. În timp ce ei scormoneau întreaga tabără după un translator ne-a venit dintr-o dată ideea să spunem că suntem ingineri, cu speranţa că acest cuvânt ar trebui să fie bine cunoscut de-a lungul Dunării. Cuvântul “Ingineur” a funcţionat ca prin magie. Căpitanul şi-a cerut scuze imediat pentru prostia de a nu înţelege poziţia noastră mai devreme şi a chemat un gardian pentru a ne escorta în siguranţă în afara taberii spunând că aveau ordine clare în sensul ăsta şi-apoi oricum nu mai era nimic de văzut pentru că soldaţii erau pe cale să-şi facă somnul de după masă iar parada nu era decât seara. Ne-am strâns mâinile cordial cu amândoi ofiţerii şi am urmat vânjosul ţăran înapoi în sat.

Gardian din miliţia sârbă

Gardian din miliţia sârbă

În timp ce mărşăluiam prin locul unde trebuia să se ţină parada nu am rezistat tentaţiei de a face un desen în carnetele noastre, dar înainte de a reuşi să schiţăm măcar o linie, un grup agitat de ţărani înarmaţi se îndreptau către noi în grabă, în frunte cu unul dintre ei care flutura un cuţit lung. Era clar că aveau teama orientală şi aversiunea împotriva faptului de a fi desenaţi şi erau dispuşi să facă totul foarte neplăcut pentru noi. Am pus în grabă carnetele la locul lor, iar unul dintre noi am scos un briceag din buzunar, am întins cea mai mică dintre lame şi l-am agitat prin aer parcă provocându-l batjocoritor pe uriaşul cu cuţitul mare. Situaţia ridicolă a fost apreciată într-o secundă şi întreaga mulţime s-a oprit din urlete pentru a râde în hohote iar astfel pacea a fost declarată de comun acord. Odată ieşiţi din tabără nu am încercat să ne întoarcem pentru a doua oară şi am fluturat de rămas bun din caiacele noastre.
Aventura noastră a fost una foarte interesantă iar rezultatul nu a fost deloc neplăcut. Nu am putut să nu ne gândim că aceşti oameni erau foarte puţin înţeleşi de corespondeţii lor care se tot agitau despre lumea necivilizată din Est şi făceau din acest subiect o topică greţoasă în presa din lumea civilizată. Această tabără, gândeam noi, cu siguranţă ar fi fost descrisă drept “comasarea trupelor sârbeşti la graniţa cu Bulgaria” iar o experienţă similară cu a noastră ar fi furnizat text pentru interminabile articole despre caracterul beligerant ale popoarelor din Balcani. Cât despre noi, ne-am imaginat de îndată agitaţia dintr-o tabără de soldaţi din Statele Unite sau una de voluntari din Anglia dacă doi sârbi îmbrăcaţi în hainele lor naţionale ce ar fi avut cu ei carnete de desen, reuşeau să pătrundă înăuntru, dar incapabili să explice prezenţa lor acolo. Este de notat faptul că la numai câteva zile după experienţa noastră am văzut un ziar britanic şi primul paragraf care l-am observat în coloana de ştiri de peste hotare era “Comasarea trupelor sârbeşti la frontiera cu Bulgaria”.
Nu am mai fost de atunci interesaţi să intrăm în contact cu armata pentru simplul fapt că subiectul era deja uzat şi cu greu am mai fi găsit experienţe destul de interesante pentru a compensa marea pierdere de timp ce urma să implice asta.

Dar, nu eram departe de sunetul de tobe de la Brza Palanka atunci când am căzut într-o altă capcană pe partea românească în timp ce pluteam în voie pentru desenele noastre şi ne-am apropiat prea mult de mal.

Pichet românesc

Pichet românesc

Un salut venind dinspre marginea apei ne-a determinat să privim într-acolo unde am văzut trei oameni îmbrăcaţi ca nişte ţărani obişnuiţi, pe cât puteam vedea de la distanţa aceea, care ne făceau semne să ne îndreptăm către mal. Pentru că speram că au peşte sau alte produse de vânzare, ne-am apropiat, inteţionând să acostăm doar puţin mai jos de poziţia lor. De îndată ce ne-am apropiat le-am observat centurile militare şi o gheretă asemănătoare cu pichetele de mai sus. Primul impuls a fost să întoarcem cât mai repede şi să ne depărtăm, dar unul dintre ei a fugit către ghereta sa de unde a apărut imediat cu o armă şi un încărcător şi a procedat la exerciţiul clar înţeles din manualul său militar în limba română.

Monedă de argint de la 1880 - Carol I al României

Monedă de argint de la 1880 – Carol I al României

Eram deja sătui de acest joc şi ne-am predat de îndată fără nicio graţie. Soldaţii, pe de altă parte, erau gata să renunţe la ostilităţi de îndată ce am tras la mal. Caporalul ne-a examinat paşapoartele, le-a declarat în regulă şi, cu ajutorul efigiei de argint a Regelui Carol I al României, am înăbuşit orice urmă de vrăjmăşie ce ar mai fi putut zace sub tunicile lor aspre. Am plecat mai departe si am rămas prieteni.
În ciuda eforturilor noastre, nu terminasem nici pe departe cu armata încă, pentru că, până la urmă întunericul s-a lăsat şi cum nu am găsit niciun loc potrivit pe malul sârbesc, nici nu am reuşit să scăpăm de pichetele de pe malul opus. Într-un târziu am decis să facem o contra-mutare împotriva inamicului şi, cu îndrăzneală, am acostat chiar în faţa unui grup de pichete înainte ca ei să aibă timp să fugă după arme şi am cerut îndrumări pentru un bun loc de campare. Ne-au sfătuit să nu mergem mai departe pentru a evita dificultăţile cu celelalte posturi după lăsarea întunericului aşa că am tras caiacele la malul nisipos şi în curând am uitat de soldaţi, paşapoarte şi problemele Estului.

În această parte a fluviului satele sunt rare, neinteresante şi cele mai multe pe malul sârbesc. Arhitectura locală nu este impozantă şi nici de bun gust dar casele sunt confortabile şi de cele mai multe ori foarte aranjate şi pe dinăuntru şi pe din afară.

Construcţia unei case în Serbia

Construcţia unei case în Serbia

Structura este de obicei din stâlpi din lemn prinşi în piroane sau legaţi împreună între care este ţesută cu măiestrie o împletitură de nuiele ce serveşte la susţinerea nămolului cu care sunt bine tencuiţi pereţii groşi şi tavanele. Un pridvor cu acoperiş şi balustradă ocupă de obicei partea din faţă a casei în întregime şi serveşte drept grădiniţă, atelier sau doar un loc unde femeile stau pe timpul verii. Deseori există o platfomă mai ridicată într-o parte, unde bărbaţii şed turceşte, fumează şi beau cafea. Această caracteristică de arhitectură de pe urmă este găsită la toate hanurile şi este aproape de nelipsit mai târziu între limitele fostului Imperiu Otoman. Casele sârbeşti ca şi cele româneşti, care sunt foarte asemănătoare, sunt de obicei văruite în alb şi fie au acoperiş din ţiglă roşie fie din păpuriş sau paie. Acoperişul din ţiglă este cel mai des întâlnit.

Casă din Radujeváç

Casă din Radujeváç

Malul românesc a devenit plat, monoton şi în aparenţă pustiu, cu excepţia pichetelor. Pe distanţă de multe mile nu am zărit nici măcar o plasă pescărească pe niciunul dintre maluri până când, după o jumătate de zi plictisitoare, am ajuns la Radujeváç, un sat mare, alb, risipit pe o suprafaţă mare şi care am aflat că era şi ultima localitate de pe malul sârbesc înainte de frontiera cu Bulgaria şi, din fericire pentru noi, cel mai pitoresc şi caracteristic loc întâlnit în ultimele zile. Câteva magazine şi acelea destul de primitive, tulbură simplitatea rustică a străzilor. Case în stil fermă, înconjurate de înalte garduri de nuiele sunt ascunse pe jumătate printre copaci de ambele părţi ale drumurilor prăfuite iar partea satului din apropierea fluviului este încă înconjurată de palisade de stejari înalte de trei metri, o relicvă de pe vremea când o astfel de apărare era necesară. 
Pe fiecare pridvor şi în fiecare curte, stăteau la umbră femei ce torceau la lână iar flecărelile lor pline de viaţă se amestecau cu uruitul războaielor de ţesut. Boi gri cu ochi mari rumegau în linişte în imediata apropiere a femeilor care lucrau. Ardei de un roşu aprins şi mari grămezi de porumb dădeau un amestec intens de culoare pe lângă umbrele reci ale caselor văruite în alb şi fiecare pată de culoare roşie din veştmintele localnicilor străluceau printre frunzişuri sau licăreau în lumina soarelui. Câţiva leneşi erau proţăpiţi sub copertina grosoloană din faţa cârciumii şi beau ţuică de prună sau vin acru dar, cu excepţia acestor trântori, toată lumea era intens implicată în munca câmpului sau cea de pe lângă casă. Vaporul cu aburi ce acosta de două ori pe săptămână la fiecare din curse în sus sau în jos aducea mărfuri, încărca altele dar mica comunitate era la fel de departe de civilizaţie ca şi când vaporul nu ar fi existat iar viaţa era la fel de primitivă ca în zilele de dinainte ca gustul ţărănimii să fie corupt pentru superficialitatea produselor moderne.

În zonele întinse de mai jos de Radujeváç, un peisaj larg întâmpină privirea. Departe în Nord încă se mai zăresc nobilele piscuri ale Carpaţilor şi se întind departe către Est până se pierd în zare în vasta câmpie română în timp ce în Sud contururile îndrăzneţe ale Balcanilor abia se disting, jumătate acoperiţi de norii de vară. Fluviul face curbe mai lungi şi mai impunătoare şi curge cu un curent adormit. Nu mai sunt obstacole care să îi împiedice cursul, nu mai sunt stânci sau strâmtori şi şerpuieşte liniştit mai departe până se varsă printr-o mulţime de canale în Marea Neagră. Acest curs de apă liniştit are un farmec şi o frumuseţe aparte. Peisajele zâmbitoare ale verii nu apucă să plictisească ochiul sau mintea pentru că măreţul fluviu deschide mereu alte noi perspective după fiecare cot şi mereu dezvăluie noi combinaţii de mal, curent şi distanţe.

Aici se sfârşeşte Capitolului XV (Partea a III-a). Link-uri către părţile anterioare:

Partea I – Capitolul XIII – De la Smederevo (în apropiere de Baziaş) la Orşova
Partea a II-a – Capitolul XIV – Prin Porţile de Fier

Aştept în continuare feedback-ul vostru. Dacă v-a plăcut, distribuiţi vă rog.

Costin IATAN
TID România

Publicat în Expeditii | Lasă un comentariu

Cu caiacul prin Porțile de Fier, în urmă cu 122 de ani – Partea a II-a

Spre rușinea mea, dintotdeauna am crezut că Porțile de Fier sunt denumiri atribuite special hidrocentralelor construite pe Dunăre între anii 1964 și 1972. Nu este nici pe departe așa.
În capitolul următor este o descriere foarte amănunțită a defileului Cazanelor și a Porților de Fier la vremea aceea, în urmă cu 122 de ani.
Menţionez că textul de mai jos este partea a II-a din traducerea parţială a cărţii “The Danube From The Black Forest To The Black Sea” scrisă în 1891 de Francis Davis Millet, un pictor şi scriitor american ce a parcurs respectivul traseu cu caiacul în acelaşi an.

CAPITOLUL XIV

Umărul stâncos de la Greben este sfâşiat şi plin de cicatrici iar fluviul sapă treptat şi liniar în pintenul său aspru. Mai în aval este în construcţie un dig pentru a abate curentul dintr-o parte unde apa este mică, iar la ceva distanţă mai jos, ancorate în mijlocul curentului, se zăresc uriaşele maşini de găurit, toate numai lanţuri, bări de metal şi pâlnii metalice, constant spărgând un strat mare de rocă ce cauzează rapidele din jur.
Inginerii veseli, care ne-au urmărit coborârea prin rapide cu mare interes, ne-au urat bun-venit când am tras la mal şi ne-au întâmpinat cu oferte de o ospitalitate substanţială şi, în timp ce serveam gustosul prânz, am discutat pe o temă de comun interes – capriciile marelui fluviu. Când am plecat, pe la ora două, încă mai aveam de padelat în jur de 25 de mile până la Orşova, unde ne propusesem să ne petrecem noaptea, gândind că nu avem unde să campăm în strâmtoare. Nu am fi avut adăpost împotriva vântului violent din amonte până la ieşirea din defileu, deci aveam motive de grabă. Mai jos de Greben fluviul face o curbă mare dinspre sud către nord-est, unde are lăţimea de aproximativ o milă, apoi dintr-o dată se îngustează şi ia o remarcabilă traiectorie dreaptă printr-o adâncă despicătură între munţi, până se întoarce din nou

Prin defileul Cazanelor

Prin defileul Cazanelor

spre sud către Porţile de Fier. Strâmtoarea prin care trece se numeşte defileul Cazanelor şi este de departe cea mai impresionantă şi mai spectaculoasă parte din peisajul întregului fluviu. Prăpăstii calcaroase se întind pe multe zeci de metri în sus în mase uriaşe de ambele părţi şi pe măsură ce ne apropiem de strâmtoare pare că o mare convulsie a naturii a despărţit stânca uriaşă în două lăsând o prăpastie adâncă şi îngustă pentru ca fluviul să poată trece. Înainte de a fi construită şoseaua Contelui Széchényi de-a lungul malului unguresc, în 1840, nu a existat alt drum practicabil de-a lungul defileului de la marele drum construit de Traian pentru armata sa în campania Dacică. La intrare, unde fluviul e constrâns la o lăţime de 180 de metri, tăieturile drepte ale şoselei moderne şi crestăturile mari în stânci lăsate de drumul lui Traian, sunt ambele caracteristici importante în peisaj.

Urme ale vechiului drum roman

Urme ale vechiului drum roman

Aici fluviul năvălește violent prin jurul unei stânci înalte din mijlocul curentului, ce cauzează vârtejuri periculoase în urma sa, apoi plonjează printr-o despicătură îngustă cu un volum de apă de o adâncime de aproximativ 60 de metri sau mai mult și fierbe în anafoare uriașe pulsând puternic pe toată distanța. Strâmtoarea devine din ce în ce mai îngustă, piscurile din ce în ce mai înalte, stranii și amenințătoare anafoare zbuciumă suprafața apei din adâncul întunecat al torentului. În adâncul prăpastiei este aproape beznă și în impresionanta liniște, murmurul fluviului neliniștit sună monoton și jos precum valurile unei mări îndepărtate ce se sparg în stabilopozi. Gigantele stânci se apropie din în ce mai mult, până aproape se ating una de alta. În ultima parte ele forțează puternicul fluviu printr-o deschidere de numai 120 de metri; şi apoi, parcă ostenite de efortul de a strangula irezistibilul fluviu, se retrag din nou, încetul cu încetul curentul își recâștigă suflarea normală şi se deschid într-o întindere plăcută cu dealuri înalte și împădurite, îngrădind către nord o fertilă vale cu lanuri de porumb copt şi, către sud, înălțându-şi vârfurile accidentate aproape perpedicular pe luciul apei. Aici drumul roman este încă parțial practicabil și sub o prăpastie impozantă, pe o stâncă ieșită adânc în afară, marele general a ordonat, în anul 103, o gravură sculptată, pe care încă se mai pot citi următoarele:

Gravură - Tabula Traiana

Gravură – Tabula Traiana

comemorând victoria asupra naturii şi a omului. Natura nu l-a iertat pe Traian pentru profanarea uneia dintre cele mai sublime lucrări ale ei şi prin trecerea secolelor ea a erodat treptat gravura în stâncă, amenințând-o cu distrugerea completă în ciuda solidei lucrări, până când au fost ridicați doi masivi piloni pentru a susține inscripția dărăpănată. În timp ce creionam desenele, cu interesantele urme ale drumului roman unde se vedeau urmele pilonilor încrustați în stâncă pentru a lărgi platforma, doi băștinași s-au apropiat vâslind împotriva curentului pe lângă marginea stâncii într-o barcă scobită dintr-un trunchi de copac și au acostat de colțul unei stânci, la baza vechiului drum roman unde aveau o mică tabără de pescari. Barca, ustensilele, îmbrăcămintea, erau toate la fel ca în zilele când strămoșii lor călăuzeau galerele lui Traian printre vârtejurile periculoase ale defileului. Dacia Felix este acum doar un nume şi o gravură deteriorată precum și urmele dărăpănate ale vechiului drum roman de-a lungul Dunării sunt singurele amintiri ale cuceririlor unui general în această îndepărtată parte a lumii, ce pot sugera câte ceva despre civilizația pe care a întemeiat-o aici. Dar localnicii sunt încă neschimbați, din punct de vedere al veștmintelor, vorbesc o limbă apropiată de vechiul dialect roman, lucrează pământul și prind peștele cu aceleași unelte rudimentare pe care Traian le-a găsit în mâinile barbarilor fericiți din Dacia Felix.

Era cu mult peste lăsarea întunericului atunci când ne-am îndreptat caiacele către luminile licăritoare ale Orșovei în locul de acostare al vaselor cu aburi. Sunetul muzicii țigănești venind din grădina restaurantului de pe malul apei răsuna peste apa care curgea în liniște, acum argintie datorită reflecţiei lunii, care apărea cu întârziere de peste munții înalți. Am auzit din nou accentele moi ale limbii maghiare și intoxicantele acorduri ale csárdás-ului (Notă: dans tradițional popular de origine maghiară). Freneticul conducător al tarafului de țigani revărsa muzica sa în urechile noastre dornice de ascultare, desenând parcă cu arcușul său nervos chiar pe sub borurile pălăriilor noastre, pentru a nu pierde nici măcar o vibrație ale corzilor agitate. Târziu în noapte am stat acolo, captivi muzicii și frumuseții peisajului în lumina lunii, împotrivindu-ne să pierdem măcar un moment din ultimele prețioase ore ce ne mai rămăseseră de petrecut în fascinanta și adorata Ungarie.

La fel ca toate orașele de frontieră, Orșova are o populație eterogenă, ceea ce îi oferă un aer interesant acestui loc, altfel cu totul plictisitor și neatractiv. În afară de importanța comercială pe fluviu şi a căii ferate ce merge de la Budapesta la București, este, cel puțin pe timpul verii, locul de popas a multitudinii de români și maghiari ce merg la băile de la Méhadia, sau Băile Herculane, cum li se mai spune, după numele roman, Thermae Herculis, un pitoresc şi luxos stabiliment de băi termale sulfuroase la cateva mile în interiorul țării, într-un minunat defileu al Munților Carpați.

Printre colecția pestriță de țărani zăriți pe stradă, turcii sunt de asemenea întâlniți, în toată sărăcia şi mizeria lor, pentru prima dată pe Dunăre. Prin tratatul de la Berlin, mica insulă fortifiată Adah Kaleh, la trei mile mai jos de Orșova, a fost cedată Austriei, citadela urmând a fi demolată. Dar pentru că întreaga populație era formată din turci şi pentru că părea că nu există nicio metodă decentă de a scăpa de ei, li s-a permis să dăinuiască acolo, fără însă a beneficia de drepturi de cetățenie austriacă, dar nefiind nici răspunzători în fața sultanului în niciun fel, neplătind taxe nici către Austro-Ungaria nici către Turcia. Vicleanul turc profită la maxim de poziția sa, practică un comerț înfloritor din tot felul de bagatele și câștigă un frumos venit de pe urma turiștilor ce vizitează insula pentru a vedea un turc în mediul său autentic şi vinde cel mai bun tutun ce poate fi cumpărat de la nord de Balcani, cu prețuri pe măsură declarând sus și tare că a plătit taxe vamale în Austria.

Insula Ada Kaleh în anul 1935 - sursa: Panoramio

Insula Ada Kaleh în anul 1935 – sursa: Panoramio

Imediat după această insulă, Dunărea face un cot strâns către sud-est şi 3 – 4 mile mai jos de frontiera română, se rostogolește cu întreaga sa putere peste un strat consistent de stânci pe o lungime de o milă şi jumătate dintr-un mal în celălalt lăsând doar un canal îngust și încâlcit pentru vasele cu aburi în apropiere de malul românesc, întotdeauna periculos pentru navigație şi când nivelul Dunării este scăzut, pasibil doar de către ambarcațiunile cu un pescaj mic. Pe parcursul acestei rapide lungă de o milă și jumătate nivelul fluviului scade cu aproape 5 metri, iar această parte a defileului întins se numește Porțile de Fier. La origine acest nume a fost atribuit de către turci (Demir Kapou) rapidelor de mai jos de Drenkova şi celor din apropiere de Orșova, numindu-le Porțile de Fier de Sus și respectiv Porțile de Fier de Jos. Numele, care însemna de fapt obstacole în calea navigabilă, mai curând decât porți naturale deschise în munți, sunt atribuite în prezent rapidelor de jos, iar călătorul care a trecut prin defileul Cazanelor se așteaptă de obicei la încă o strâmtoare la Porțile de Fier de Jos. Cu siguranță va fi dezamăgit, pentru că Porțile de Fier de Jos reprezintă doar o serie de rapide periculoase în locul unde fluviul se extinde după ce trece de munți, iar peisajul aici este blând şi neinteresant în comparație cu cel de la defileul Cazanelor.

De la Belgrad la Ruse

De la Belgrad la Ruse

Odată cu trecerea de munții Carpați se termină şi seria de defileuri remarcabile ce au fost descrise la diverse intervale de-a lungul fluviului de la începutul cărții şi pînă aici, lăsând loc întinselor câmpii ale României până la ţărmul Mării Negre. Porțile de Fier au fost încă de la începuturile istoriei de o mare importanță militară și politică, formând ca şi în prezent o barieră între Est și Vest. După scrierile lui Strabo (istoric, geograf şi filozof antic grec) aici se termina Dunărea și începea Istrul, partea de după Carpați era cunoscută de vechii greci ca Istros. Nu există arhive care să menționeze Dunărea de mai sus de Carpați înainte de primul secol înainte de Hristos, când a fost descoperit de către armatele romane de sub conducerea lui Cezar, care probabil i-a dat numele de Danubius. Max Müller, în studiul său despre originea numelui Danube, spune că numele latin este probabil o traducere a cuvântului de origine Aryană ”danu” care înseamnă ”umed”, sau o adaptare a aceluiași cuvânt persan care înseamnă ”râu”. Nu cred că mai e nevoie să se menționeze că în prezent fluviul are câte un nume diferit în fiecare țară prin care curge. Germanii ii spun Donau, maghiarii îi spun Duna, românii îi spun Dunăre iar sârbii, bulgarii și rușii îi spun Dunav.

Porțile de Fier marchează în istoria expediției noastre pierderea Amiralului flotei noastre care, epuizând tot timpul avut la dispoziția sa, a fost obligat să ne lase singuri de aici mai departe, spre marele nostru regret și marea şi intensa lui dezamăgire.

Corpul Internațional de Ingineri, care execută lucrările de îmbunătățire a navigației pe partea cu rapide din defileul Carpaților, au început să taie un canal printre stânci la Porțile de Fier de-a lungul malului sârbesc. Proiectul a început din toamna anului 1890 şi se va termina în 1893. Inginerii lui Traian făcuseră de asemenea o parte a unui canal similar iar materialul vechiului terasament era acum folosit pentru a construi modernele diguri. Ca niște călători conștiincioși cum suntem, am inspectat lucrările şi la invitația inginerilor, am petrecut o jumătate de zi în prezența lor. La fel ca în multe alte lucrări din jurul lumii, munca este în general în mâna italienilor care arată exact ca muncitorii de la Croton Aqueduct (un sistem complex de distribuție a apei construit între 1837 și 1842 la New York).

Am avut parte de veșnicul nostru inamic, un violent vânt frontal, în ziua în care ne-am încredințat flota noastră rapidelor Pregrada la Porțile de Fier şi am avut un sfert de oră foarte încărcat încercând să scăpăm de anafoare şi evitând vârtejurile. Nefiind în stare să judecăm de la nivelul apei care ar fi cel mai bun traseu printre valurile galopante, am ținut un curs drept pe cât ne-a permis curentul furios și derutant şi am ajuns în siguranță în apele calme de mai jos, unde am avut un moment de liniște pentru a contempla peisajul de acolo din mijlocul fluviului pentru a cădea împreună de acord că era dezamăgitor după cel măreț din defileul Cazanelor. Pentru o milă sau două mai departe am realizat că trebuie să cârmim cu grijă, din cauza anafoarelor care apăreau pe nepregătite gata să ne smulgă padelele din mâini. Stăvilare mari pentru sturioni pe malul sârbesc era semnul că apele învolburate s-au terminat şi am plutit liniștiți mai departe pe lângă plasele de pescuit marcate cu tărtăcuțe ce pluteau la suprafață. Un peisaj de țară plăcut și liniștit se întindea în fața noastră cu dealuri galbene fierbinți şi câte un oraș de fiecare parte – Kladovo cu fortărețe din cărămidă şi moderne terasamente pe malul sârbesc şi Turnu Severin cocoțat pe un mal abrupt puțin mai jos. Pentru că încă nu acostasem până acum în România, am decis să mergem pe lângă malul stâng pentru a vedea dacă locurile sunt mai interesante decât orașul de dincolo de Dunăre ce arăta modern, comun dar neatractiv. Pe măsură ce coboram studiind aceste noi ambarcațiuni, primele pe care le văzusem cu catarg şi vele, am observat, pe malul apei mai jos, ruina fostului pod al lui Traian și ne-am gândit să ne oprim pentru a-l desena. În timp ce treceam de oraș am văzut un soldat într-o uniformă albă de in încercând să țină pasul cu noi, dar nefăcând niciun semn nici nu ne-am gândit că ar avea alt motiv sa ne urmărească decât pura curiozitate. Chiar mai sus de ruine un grup de soldați se spălau, o santinelă stătea de pază în fata unei gherete şi doar puțin mai jos câțiva localnici își spălau caii iar femeile spălau hainele lovindu-le de pietre.

Rămășițe ale Podului lui Traian

Rămășițe ale Podului lui Traian

Am întors caiacele îndreptându-ne către malul din apropiere de ruina podului, când un strigăt puternic din partea santinelei ne-a ridicat privirile. ”Nu vă apropiați!” a comandat el într-o română hotărâtă. Dar nevăzând nicio fortăreaţă în apropiere şi neavând alte sinistre intenţii decât cele pur artistice, nu am găsit niciun motiv să nu putem trage la malul unde localnicii aveau treburile lor şi am continuat să padelăm încet către malul mâlos. “Nu vă apropiaţi! Rămâneţi pe apă!” a strigat el din nou. “Este vreun război pe aici?” am întrebat noi cu simţul umorului. “Nu, dar nu aveţi voie să trageţi la mal! Nu vă apropiaţi sau trag!” “Trage, oricum nu vei nimeri” am replicat, crezând că este o ameninţare neîmtemeiată a unui soldat doar jumătate serioasă. Dar el a devenit din ce în ce mai agitat pe măsură ce ne apropiam şi, scoţând un cartuş din cartuşieră, ni l-a arătat şi la pus în armă. De-abia în acest moment soldatul care ne urmărise pe mal a ajuns răsuflând greu şi a preluat comanda ordonâdu-i santinelei să ne acopere cu arma sa, până când soldaţii care se spălau puteau ajunge la caiacele noastre. Am rămas pe loc pentru câteva momente, iar apoi gândind că farsa a mers destul de departe am tras la mal şi ne-am predat caporalului, santinelei şi celor câţiva soldaţi îmbrăcaţi doar pe jumătate. Înarmaţi cu două paşapoarte foarte scumpe dar până în prezent total inutile, am urmat caporalul o bună distanţă de drum până în oraş la sediul central, am arătat paşapoartele ofiţerului de serviciu care imediat ne-a redat libertatea, cu scuze politicoase pentru deranjul cauzat de oamenii săi. Când am ajuns din nou la caiace am distribuit ţigări grupului de soldaţi care ne păziseră ambarcaţiunile şi am trimis câteva sus santinelei beligerante care nu a dispreţuit cadoul de la inamicul recent. Un tânăr evreu care nu îşi primise porţia de ţigări a remarcat cu un umor inconştient, “Dacă santinela trăgea în voi, bănuiesc că acum i-aţi fi dat trabuce!”

Țărani români

Țărani români

Plutind în jos şi urmând o mare buclă a fuviului într-un peisaj uscat şi galben, ne-am revenit după emoţiile cauzate de primul nostru conflict cu armata, am privit gălăgioşii sârbi cum strângeau recolta pe malul sârbesc şi femeile românce, în costumele simple din cămăşi albe de in şi lungi ciucuri de lână atârnând în spate de brâul care fixează un şorţ sclipitor colorat în talie, cărând apă în clasicele ulcioare sau învârtind din fuioare în timp ce mergeau. Ici colo grupuri de bărbaţi care se asemănau aşa de mult cu vechii daci, cu tunica largă şi pantaloni, sandale, brâuri şi căciuli din blană de oaie, rătăcind pe pantele aride, pete albe pe un fundal galben însorit. Chiar şi soldaţii pe care îi vedeam acum la intervale repetate în barăcile lor, erau la fel de barbarici în aspect ca ţăranii şi puteau fi recunoscuţi ca soldaţi doar după echipamentul care îl cărau. De-a lungul unei porţiuni liniştite am întâlnit un grup de ambarcaţiuni scobite din trunchiuri de copac, fiecare dintre ele cu câte doi sârbi, plutind în curent şi trăgând plase de pescuit largi pe măsură ce înaintau.

Bărci de pescuit sârbești

Bărci de pescuit sârbești

Trăgeau la mal după micul sătuc, scoteau plasele, trăgeau bărcile la iedec împotriva curentului şi, trăncănind neîncetat şi viguros, pluteau din nou în jos ca şi mai înainte. Aproape singurele clădiri ce puteau fi văzute pe malul românesc erau pichetele cu militari care păzeau fiecare posibil loc de a trage la mal. Ne-am dat seama treptat şi numai după experienţe anterioare, că eram acum sub atenta supraveghere militară, de care nu aveam să scăpăm până când vom ajunge la Marea Neagră.

Dacă v-a plăcut ce tocmai aţi terminat de citit distribuiţi vă rog link-ul mai departe.

Costin IATAN
TID România

Publicat în Expeditii | 3 comentarii

Cu caiacul pe Dunăre la 1891, de la Pădurea Neagră la Marea Neagră – Prima parte

Francis Davis Millet a fost un pictor, sculptor şi poet american născut la 3 Noiembrie 1848 şi a murit la 15 Aprilie 1912 pe Titanic, odată cu scufundarea acestuia.
În 1891, Millet împreună cu Alfred William Parsons, un pictor de origine britanică şi un al treilea personaj al cărui nume şi origine sunt necunoscute, au pornit într-o expediţie cu caiacele pe Dunăre, pentru prima dată în istorie, din munţii Pădurea Neagră până la Marea Neagră.
Cartea se numeşte “The Danube From The Black Forest To The Black Sea”, a fost publicată în anul 1893 şi se găseşte online în diverse formate electronice.

Am încercat o traducere începând cu Capitolul XIII când aceştia se apropie de teritoriul actualei Românii. De menţionat că la vremea aceea harta Europei de Est arăta cam aşa.

Harta Europei de Est la 1891

Harta Europei de Est la 1891

Capitolul XIII

De la înălţimile Belgradului am văzut vârfurile albastre ale munţilor departe către sud – pintenii măreţului lanţ Carpatic – şi după un traseu sinuos prin câmpia maghiară, aşteptam cu nerăbdare să ajungem în peisajul accidentat de care aveam să ne bucurăm în curând ca o schimbare de orizont. Nu am găsit pe hartă niciun oraş important între graniţa sârbească şi Orşova (malul românesc al Dunării începea aici pe vremea aceea), la Porţile de Fier; şi pentru că nu eram dornici de linişte după atâtea zile de încântare şi noutăţi în materie de costumaţii, am observat cu satisfacţie, pe măsură ce înaintam, că malul plat al Ungariei sau dealurile joase de pe celălalt mal nu ne ofereau nicio tentaţie în a trage la mal. Aveam încă îndoieli cu privire la felul în care vom fi primiţi în satele sârbeşti, Belgradul fiind singurul loc din Serbia pe care l-am vizitat şi nu puteam judeca din experienţa din capitală ce s-ar putea întâmpla dacă am trage la mal într-o localitate oarecare. Auzisem o mulţime de istorisiri în legătură cu dificultăţile călătorilor străini în zone îndepărtate din Serbia, motiv pentru care ne dotasem cu paşapoarte bine traduse în mai multe limbi. Şi pentru că nu am avut ocazia să le arătăm în Belgrad, începusem să avem îndoieli cu privire la utilitatea acestora motiv pentru care deja ne gândeam să tragem la mal într-un sat sârbesc numai pentru a testa această idee. Dar, înainte de a găsi un loc favorabil pentru a trage la mal, am zărit în faţa noastră la mare distanţă, cam în jurul prânzului în ziua de după ce am trecut graniţa, ceva ce părea o curioasă înşiruire de clădiri pe malul sârbesc parcă întinzându-se în Dunăre, ca pilonii unui uriaş pod feroviar.

Castelul de la Smederevo

Castelul de la Smederevo

Castelul de la Smederevo în prezent

Castelul de la Smederevo în prezent

La început am crezut că este un miraj, fenomen care ne înșelase de multe ori până atunci prin distorsionarea formelor și exagerarea înălțimilor, dar pe măsură ce padelam împotriva vântului am văzut în curând o colecție solidă de forme arhitecturale. Dar, numai atunci când ne-am apropiat la mai puțin de o milă de oraș am realizat că ceea ce noi credeam a fi o construcție modernă, erau de fapt turnurile înalte și zidurile unei mărețe citadele medievale de la Semendria (actual Smederevo în sârbă), ridicându-se cu o demnitate antică chiar din apele Dunării, parcă umbrind prin imensitatea lor micul oraș așezat la poalele acestei mari fortărețe.

În ultimii ani Semendria a căpătat o importanță comercială devenind un port cerealier şi atunci cand am intrat în oraş străzile înguste erau blocate de sute de care trase de boi, toate așteptându-și rândul la cântarele publice, unde greutatea grânelor era garantată de ofițerii orașului înainte de a fi încărcate. Printre o mulțime pestriță de sârbi cu barbare căciuli de blană, eșarfe roșii, sandale de piele și cele mai aspre articole de îmbrăcăminte țesute în casă, ne-am croit drum către fortăreață. Zidurile uriașe închid o suprafață triunghiulară de aproximativ 10 – 12 acri ocupând întreaga parte dintre râul Jessava și Dunăre. Clădirea în formă triunghiulară dintre cele două râuri este o citadelă fortifiată construită în 1432 de către despotul George Brankovich. Este încă păstrată în condiții excelente. Într-adevăr, zidurile și cele 23 de turnuri pătrate arată câteva semne remarcabile de descompunere, însă, cu excepția distrugerii integrale a platformelor de lemn, sunt aproape în stadiul în care au fost construite. Ici, colo inscripții or fragmente ale unor statui construite în ziduri datează importanța orașului încă de pe vremea ocupației romane, pe când așezarea era fără îndoială una dintre cetățile importante de-a lungul fluviului.

Barăcile garnizoanei sârbe arătau mai degrabă a colibe în comparație cu turnurile imense și zidurile înalte ale structurii medievale. Din vârful unuia dintre turnuri am avut o panoramă de o frumusețe variată, întinzându-se de la înălțimile Belgradului până la lanțul Carpatic, ce se zărește încețoșat dincolo de întinderea scânteietoare a Dunării ce se desparte în multe brațe formând numeroase insule și, la fel ca mai sus printre munții Baden, se oprește parcă adăugând volum și forță pentru a străpunge marele defileu ce descompune masa zimțată de munți pentru următoarele aproximativ 50 de mile, înainte de a-și relua cursul domol.

La plecarea din Semendria șeful poliției a fost și el printre cei care s-au strâns să ne vadă cum plecăm și astfel ne-am gândit că e momentul să verificăm dacă pașapoartele noastre vor fi onorate. Le-am întins oficialului, modest pentru început, dar el nici nu a vrut să-și arunce ochii pe ele. „Dar sunt pașapoartele noastre,” am spus noi. „Ne-au costat o grămadă de bani și timp și dacă niciun oficial nu se uită la ele le-am făcut de prisos și-apoi nu sunt valabile decât un an!” Dar el a refuzat în continuare cu tărie că nu vrea să aibă de-aface în niciun fel cu ele, deși noi insistam cu îndârjire. Am plecat gata să credem în spusele unui glumeț prieten din Budapesta care ne spusese că oricine poate călători de la un capăt la altul al Dunării fără a avea nevoie de un pașaport ci mai repede oferind o masă la un restaurant bun care ar satisface orice oficial mai bine decât orice pergament semnat și parafat.

La Baziaș, pe partea maghiară a râului, punctul terminus al căii ferate ce vine de la Timișoara și unde de obicei turistul ia un vas cu aburi pentru a călători prin defileul Kasan (Cazane) și Porțile de Fier, nu este mai nimic interesant pe mal cu excepția unui restaurant al căilor ferate însă peisajul este grandios.

Castelul Rama

Castelul Rama

Dealurile acoperă integral cursul fluviului în timp ce călătorul se apropie din amonte și ruinele fine ale Castelului Rama, pe partea sârbească, par a fi situate pe malul unui mare lac și mărginit la sud de munții uriași, deschizându-se apoi după câteva mile din nou în alt lac care și el are orizontul sudic format dintr-un lanț de munți aparent de netrecut – de această dată adevărații Carpați.

De îndată ce am traversat fluviul dinspre Rama către grupul de case de pe malul apei la Baziaș, am obsevat că micul sătuc, pipernicit și neînsemnat pe lângă dealurile ca niște turnuri de de-asupra sa, era frumos împodobit tot cu steaguri. Pe măsură ce ne-am apropiat am distins în apropierea malului o ambarcațiune joasă gri cum nu mai văzusem până aici. S-a dovedit a fi o navă militară austriacă și motivul împodobirii locului era aniversarea zilei de naștere a împăratului Francis Joseph. În timp ce pluteam către nava militară am arborat și noi toate steagurile din dotare și în timp ce ne apropiam cu toată demnitatea eram întâmpinați cu zgomotele puternice ale dopurilor sticlelor de șampanie ce erau îndreptate către noi. Ne-am predat necondiționat și am schimbat cărți de vizită cu un grup de ofițeri care sărbătoreau ziua împăratului pe punte.

Am considerat captivitatea noastră atât de puțin deranjantă încât am hotărât să o prelungim până când poziția soarelui pe cer ne-a anunțat că trebuie să plecăm mai departe dacă doream să intrăm în defileu înainte de a se întuneca.

Graba noastră de a pleca era motivată de ambiția de a începe lupta cu fluviul la așa-zisele cataracte. Aceste obstrucții ne-au fost descrise de prieteni care au parcurs traseul în ambarcațiuni cu aburi ca fiind extrem de periculoase și, pe măsură ce ne apropiam de munți, toți oamenii fluviului cu care am discutat ne-au avertizat cu privire la pericolele curentului de mai jos și în niciun caz să nu ne aventurăm să trecem prin pasajul cu rapide (Explicaţia din DEX spune: rapid – substantiv neutru – Canal cu pantă mai mare decât panta critică și care racordează două tronsoane ale unui curs de apă situate la înălțimi diferite) fără o navă pilot din zonă. Chiar și noii noștri prieteni de pe nava militară, care de-abia trecuseră prin respectivul pasaj, ne-au prevenit să nu parcurgem partea cu rapidele în caiacele noastre și au depus eforturi în a ne arăta punctele periculoase pe hărțile lor.

Bineînțeles, cu cât auzeam mai multe despre aceste terori ale navigației cu atât deveneam mai nerăbdători să le descoperim și, cum nu doream să terminăm prematur călătoria noastră prin pierderea caiacelor, de asemenea nici nu intenționam să acceptăm declarațiile nimănui cu privire la respectivele pericole deoarece acestea erau relative. Ultimele cuvinte adresate nouă de către sfătuitorii noștri navali, în timp ce ne îndepărtam cu regret, au fost să ne asigurăm că vom lua o navă pilot la Drenkova, ultima oprire a navelor cu aburi înainte de rapide.

De la mare distanţă, chiar de mai jos de Baziaş, întregul orizont către sud şi est pare a fi format din ziduri solide şi stâncoase vizibile cu ochiul liber. Pentru aproximativ 20 de mile fluviul se desfăşoară printr-o plăcută vale, se desparte în jurul unei insule apoi se îndreaptă direct către bariera uriaşă, care se extinde spre stânga şi dreapta atât cât se poate vedea în depărtare. Pe măsură ce padelam prin curentul liniştit am trecut de oraşul sârbesc Grădişte apropiindu-ne din ce în ce mai mult de masa de piscuri colţuroase tăiate drept către cer şi deveneam din ce în ce mai nerăbdători să descoperim cursul fluviului prin lanţul muntos şi inconştient creşteam ritmul în care padelam de parcă am fi fost într-un concurs. Deodată, imediat ce am trecut de capătul insulei mari, panorama s-a deschis larg către est ca o cortină uriaşă şi fluviul, alunecând prin jurul unei stânci din mijlocul curentului, se vedea plonjând cu o viteză accelerată direct printr-o despicătură îngustă între zidurile înalte şi dispărând în adâncimile defileului. Păzind intrarea în defileu, ruinele Castelului de la Golubáç, de pe malul sârbesc, îşi îngrămădeşte turnurile înalte pe un pinten aplecat cu îndrăzneală deasupra râului şi umbreşte o mică dar plăcută pajişte verde în apropierea apei.

Castelul de la Golubáç

Castelul de la Golubáç

Fundaţiile Castelului de la Golubáç se spune că sunt de origine romană şi se spune că Elena, Împărăteasa Greciei, a fost închisă aici, dar ruinele vizibile acum sunt ale fortăreţei construite de Maria Tereza la mijlocul secolului trecut.

De-a lungul malului maghiar faimoasa şosea a Contelui Széchényi, pornind din oraşul Moldova (Actuala Moldova Veche din judeţul Caraş-Severin) până la Orşova, la frontiera cu România, arată liniile drepte ale tăieturilor în stâncă situate la doar caţiva metri de-asupra apei. Stâncile netezi şi perpendiculare sunt perforate de numeroase caverne, despre una dintre ele spunându-se că este originea tuturor roiurilor de muşte vicioase ce persecută turmele de bovine pe timpul verii. O legendă locală atribuie originea acestor muşte cadavrului dragonului ucis de Sf. Gheorghe.

Pajiştea verde de sub Golubáç ne invita să o folosim ca pe un plăcut loc de campare, pentru că seara se apropia cu paşi repezi pe măsură ce noi terminam desenele şi eram dispuşi să părăsim locul încântător. Dar unul dintre colegi, nerezistând impulsului de a penetra întunecatul defileu s-a lăsat în voia curentului. Întregul cer avea nuanţa roşului de cupru a apusului când ne-am pornit în căutarea sa. Fluviul se răsucea şi se repezea şi se lupta cu padelele noastre în timp ce noi pluteam în adâncul amurgului. Din când în când câte un anafor mare ne arunca în afara traseului nostru facând uşoarele noastre caiace să se mişte într-un mod cu totul neplăcut şi perturbant. Am mers mai departe, fără posibilitatea de a mai ne uita pe hartă şi fără nicio idee unde am putea întâlni periculoasele rapide şi vârtejuri din calea noastră. Am trecut pe lângă câteva focuri mici de tabără aproape de nivelul apei, folosind fluierele în mod repetat şi chiar când ajunsesem la concluzia că am trecut de locul unde colegul nostru trăsese la mal, din întuneric am primit răspunsul mult aşteptat şi în curând am campat.

Ţărancă româncă

Ţărancă româncă

Cântecul de jale al unei ţărănci, torcând dintr-o furcă, în timp ce mergea foşnind prin lanul de porumb din spatele locului nostru de campare, ne-a trezit cu mult înainte să treacă efectul celor 60 de mile padelate cu o zi înainte; şi dornici de a fi din nou printe vârtejuri, am mâncat un mic-dejun în grabă şi eram gata de a pleca mai departe către micul port din Drenkova, de unde ni se spusese să luăm o ambarcaţiune pilot. Înainte de a pleca am verificat cu o mai mare atenţie caiacele noastre, am testat padelele şi am pus la loc sigur în caiac toate lucrurile nefixate din jurul nostru. Deşi nu ne propusesem să ne umilim prin angajarea unei nave pilot prin pasajul cu rapide, ne-am gândit că ar fi bine să ne informăm cu atenţie înainte şi să găsim cel mai bun traseu, astfel am tras la mal la Drenkova şi am consultat agentul companiei vaselor cu aburi de acolo. Din păcate nu ne-a putut oferi prea multe informaţii utile, dar ne-a oferit o navă pilot şi ne-a sfătuit încă o dată să nu încercăm să trecem pasajul respectiv neînsoţiţi. Dar imaginea cu navele cu aburi trăgând după ele barje încărcate împotriva curentului erau pentru noi dovada satisfăcătoare a naturii obstrucţiilor şi, puţin impacientaţi de întârziere, am plecat, urmaţi de repetate şi confuze instrucţiuni. Din experienţa noastră îndelungată de pe Dunăre, am ajuns la concluzia că în general este un fluviu “manierat” şi oarecum regulat, care putea fi înţeles uşor şi al cărui curent nu ar pune în pericol nicio ambarcaţiune pe şenalul navigabil. Eram mult prea nerăbdători atunci, să analizăm cum ar putea fluviul cu adevărat să facă navigarea dificilă sau chiar periculoasă şi-apoi, în afară de asta nu am testat niciodată înainte caiacele noastre decât în apele agitate de dinainte de furtună, eram gata să ne asumăm riscul de a afla cum se comportă în curentul derutant şi valurile unei rapide adevărate.

Mai jos de Drenkova, Dunărea se îndreaptă către sud printr-o curbă şi apoi trasează prima linie nervoasă printre marginile de stânci abrupte din partea sârbească şi înălţimile stâncoase şi împădurite de pe celălalt mal. Nivelul apelor era apoape de cel mediu general în ziua când am trecut noi şi nu se vedeau stânci ieşind din apă. Un vânt frontal puternic tulbura fluviul atât de tare încât ne era imposibil să ne dăm seama unde era curentul mai puternic, nici să vedem unde sunt rapidele până nu ne aflam deja în ele. Pentru a face totul şi mai dificil, mai multe nave cu aburi trăgeau încărcături împotriva curentului, iar apa din zbaturile lor, de evitat cu orice preţ, creşteau în intensitate turbulenţa apei. Nu aveam altceva de făcut decât să ne stabilim propriul traseu destul de departe de navele cu zbaturi, pe cât posibil şi totuşi cât mai aproape de şenalul navigabil şi să evităm vârtejurile, care constituiau cel mai mare pericol, aşa cum ni se spusese.

Între ciocan şi nicovală nu este uşor, dar am continuat să padelăm în mod constant înainte, înfruntând valurile şi plonjând de fiecare dată cu viteză mare. Deodată, între două dintre caiace a apărut un vârtej uriaş şi cu o mişcare rotativă ameţitoare părea că se grăbeşte vicios în urmărirea caiacului de dinainte. Niciodată nu au fost folosite padelele cu mai mare vigoare sau îndemânare şi astfel delicatele ambarcaţiuni au alunecat graţios pe exteriorul vârtejului, în siguranţă, iar între timp vârtejul s-a închis pierzându-şi din putere. Dunărea ne-a arătat ce ar putea face dacă nu o iei în serios.

O a doua rapidă a urmat celei dintâi, nu foarte departe, la capătul unei porţiuni mai late imprejurată de munţi înalţi şi deşi nu observasem o creştere semnificativă a curentului, am auzit în curând vuietul rapidelor Greben – cea mai lungă şi mai dificilă parte navigabilă mai în amonte de cea de la Porţile de Fier. De îndată ce ne-am apropiat am zărit o linie de apă înspumată dintr-un mal in celălalt, aparent fără nicio întrerupere. Ne apropiam cu viteză de acest prag din valuri, unde jeturi scânteietoare de apă erau aruncate sus în aer, când din fericire am zărit o navă trecând în apropiere de malul sârbesc şi am padelat rapid în acea direcţie pentru a găsi şenalul, unde şansele să întâlnim temutele anafoare erau mai reduse. Înainte de avea destul timp să decidem care ar fi cel mai bun loc de a trece printre stânci eram deja în mijlocul unei porţiuni care rostogolea apa în toate direcţiile şi înainte de a ne trage sufletul din nou eram ca într-o piscină mai jos de imensa stâncă de la Greben, care, ieşind mult în largul fluviului îngustează mult canalul şi face curentul să curgă cu o rapiditate mare peste crestele zimţate ale stâncilor şi formează astfel un baraj natural pe fluviu în acest loc. În trecerea noastră antrenantă prin toate aceste valuri nu am luat o linguriţă de apă la bord deşi părţile superioare ale caiacelor noastre au fost spălate în continuu. Pe măsură ce înaintam căpătam şi mai multă încredere în ambarcaţiunile noastre astfel că ne avântam cu îndrăzneală prin cele mai aspre valuri, împinşi de entuziasmul pentru sportul neobişnuit şi plini de emoţia aventurii noastre. Caiacele săreau pur şi simplu din creastă în creastă şi de multe ori nu reuşeam să ne vedem unul pe celălalt din cauza apei pulverizate în toate direcţiile. După câteva reprize intense de padelat din greu am tras la mal respirând din greu într-un loc unde un grup de ingineri erau cantonaţi într-un proiect internaţional de îmbunătăţire a navigaţiei pe Dunăre.

Finalul capitolului XIII. Am păstrat toate imaginile originale din carte care nu sunt altceva decât nişte schiţe desenate de cei doi aventurieri, Millet şi Parsons.

Pe măsură ce voi traduce şi în funcţie şi de feedback-ul primit de la voi, voi posta şi următoarele capitole până la sfârşitul cărţii. Sper să vă fi captivat şi pe voi la fel ca pe mine. Trebuie luat în considerare faptul că această carte a fost scrisă în anul 1891 de către un american. Limbajul folosit este nu unul tocmai uşor.

Costin IATAN
TID România

Publicat în Expeditii | 10 comentarii

Heading to Bora

In the following month Lucian will be heading to one of the hardest and most dangerous part of his journey: Croatia. Here, because of the landscape and geography, he will most likely meet very strong winds, according to Wikipedia up to 220 kilometers per hour. Please see Bora on Wikipedia.

After posting this information, Lucian has been advised publicly by a few of his Facebook followers that maybe it’s time for him to finish his expedition earlier than planned. This is Lucian’s reply:

“… If everybody would have stopped when it was getting hard or dangerous, we would have been one thousand years back now. If Magellan would have took a break and contemplated on how hazardous and crazy was his journey, maybe we would have learned in school now that the Earth is flat.

When we were kids, our heroes were ready to give up their lives for an idea. Where is that spirit now? And when did it go away? We replaced everything with invincible Supermen that fight for us while we sit comfortable on our couches and we only enjoy? The great events in our lives has become a fishing week-end or making a barbecue next to the road? This is not what we dreamed of and it’s not the life that we wanted to live.
On our childhood we were passionate about our great discoverers, about their difficult quests, and about their strong will and character to achieve something. Think about the North Pole. And now what do we do? If someone tries to bring back to life this spirit, we call him fool or selfish?

I will not stop and I will not use the ferry to cross to Italy. I told this to everybody. I am tired and my shoulders hurts, I’m 50 year old, otherwise I would have crossed to Italy by now, but paddling in my kayak. Even from the beginning I was aware of the risks I have to take, but I always thought when there’s a will, there’s a way. This doesn’t mean it will be easy. Perhaps, sacrifices will need to be made. … Have you ever thought what it means after four months of loneliness to be invited in someone’s home for a couple of days for recovering? Pure gold! It happened to me a few times. But I had to refuse because I had no peace.
Probably if I stop now, many people will say I am doing the right thing, but deep inside they will be disappointed. … I taught my daughter, Catrina that fear only exists to be defied. No, I am not afraid to go further but I have run out of funds needed to properly feed myself. For what’s next, I need strength to calculate accurately every step I take, to plan very well the next day and fight with the winds. Without the necessary calories my chances are visibly reduced. Or even close to zero without funding.

When I get back home I will write a book. All these hard times I had, hopefully will stimulate the imagination of the children, and they will know that even if we live in a superficial world, the adventure still exists, that the spirit of great adventurers are still inside them and a strong character will always get the job done.
When there’s a will, there’s always a way!”

Lucian Ionescu

You can help Lucian by donating on his PayPal account to lcnionescu@gmail.com
5, 10, 20 euros or how ever much you feel you can help with. Any amount will be highly appreciated and will help Lucian complete his journey. He deserves this!

Previous article here: http://wp.me/pU5X9-rx

Entire story on Facebook here: https://www.facebook.com/FromGiurgiutoVenice

Costin IATAN
TID România

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

On a 5000 km kayaking expedition, from Giurgiu to Venice…

Dear friends,

Not every day we meet great, inspiring people, willing to turn their dreams into reality.

Lucian Ionescu is one of these people, a man with great stories to tell. An enthusiastic kayaker, he is one of the first Romanians that participated to Tour International Danubien in 2008, completing the Romanian stage, from Calarasi to Sf. Gheorghe. He is 50 years old, married and he has a 12 years old daughter.

On the 7th of May 2013 Lucian left on a 5000 km solitary kayaking expedition from Giurgiu in Romania (km. 490 on the Danube river) planning to reach the beautiful city of Venice in Italy at the beginning of December. Just him and his own handcrafted kayak, trying to achieve something never tried before.

After 25 days in Romania, 15 days in Bulgaria, 22 days in Turkey, 68 days in Greece and 11 days in Albania, after more than 3000 km of paddling on the river Danube, Black Sea, Sea of Marmara, Aegean, Ionian and Adriatic Sea, Lucian is still in Albania. 

Lucian Ionescu in GreeceLucian has started this expedition on his own, without any major sponsor, just with some help from friends and family. He is not a rich man, by far. He has now around 1200 km more to go to fulfil his dream and reach Venice in Italy, where he expects to arrive sometime in December this year. After finishing his expedition Lucian intends to write a book about his journey and he has a lot to tell.

Unfortunately his financial resources, limited from the start, have come close to an end during the last couple of days. He is now in the situation where he needs our help.

This message is addressed to all my friends and to all the kayakers around the world, who ever dared to dream to an expedition like this for once in their lives.

We NEED and MUST support Lucian to finish this extraordinary expedition, an amazing journey and a beautiful example of human courage and determination.

Please make a donation on PayPal to his address: lcnionescu@gmail.com

5, 10, 20 euros or how ever much you feel you can help with. Any amount will be highly appreciated and will help Lucian complete his journey. Maybe it’s not much for us but if we are many, the right amount of money will be raised. He needs around 1500 euros to be able to finish.
It is not difficult. With a few clicks, in less than one minute, you’re done. 

After 140 days of paddling, leaving behind 3000 kilometers, Lucian is getting close to achieve something really extraordinary. You can be a part of this journey, as your help can make his dream come true.

You can find hundreds of pictures and stories from his amazing journey at https://www.facebook.com/FromGiurgiutoVenice/

Thank you for your time,

Costin Iatan
TID România

577312_307763939362489_1505099598_n 970233_266177830187767_1214448144_n 600544_267772446694972_1499302527_n 559333_306472559491627_863423327_n 1017041_310163459122537_1882147065_n 935953_311193625686187_1784683621_n

Albania

Entire photo gallery

Publicat în Expeditii | Lasă un comentariu

Hai cu noi la curăţenie pe Neajlov

Foto by Dan Baciu

Foto by Dan Baciu

Dragi prieteni, vă mulţumim pentru interesul acordat proiectului nostru de ecologizare a râului Neajlov. Din păcate, din lipsă de voluntari, tura noastră s-a amânat până la un moment când vom fi în stare să migrăm din modul virtual în cel real.

TID România, cu sprijinul Macri Studio, vă invită la curăţenia de toamnă pe Neajlov sâmbătă 14 Septembrie 2013. Punem la dispoziţie cele 3 canoe din dotare pentru strângerea deşeurilor. De asemenea punem la dispoziţie 6 locuri în caiacele noastre de dublu. Toţi posesorii de ambarcaţiuni, caiace şi canoe, sunt bine veniţi.

Întâlnirea va fi sâmbătă ora 8:00 la podul de la Călugăreni în faţa Primăriei. De aici vom transporta împreună maşinile la punctul final de la Comana (Foişor) după care vom reveni la punctul de start, pod Călugăreni, şi vom trece la treabă. Deşeurile vor fi adunate de toţi participanţii şi colectate apoi în canoele noastre. Vom avea pe parcurs 5 – 6 locuri de descărcare pe mal cu ajutorul municipalităţilor din Călugăreni şi Comana.
Menţionăm că acţiunea va fi una voluntară. Veţi avea nevoie de alimente şi apă potabilă pentru întreaga zi dar şi mănuşi pentru colectarea deşeurilor.
Dacă totul va ieşi bine şi vremea ne va lăsa în toamna aceasta, intenţionăm să repetăm acţiunea şi pe traseul Foişor Comana – Balta Comana şi Singureni – Călugăreni.
Trebuie meţionat faptul că în acest proiect avem sprijinul primăriilor din Călugăreni şi Comana cărora le mulţumim anticipat.

Aşteptăm înscrierile voastre pe adresa noastră de mail as.tid.romania@gmail.com.

Vom reveni cu detalii ulterioare joi 12 Septembrie pe adresele de mail ale celor înscrişi la tura Eco-Neajlov.

Vă aşteptăm cu drag!

Echipa TID România

Publicat în Evenimente | Lasă un comentariu